Vînzătorii de primăvară

Trotuarele Iașului au devenit brusc mai strîmte odată cu apariția vîn­ză­to­ri­lor de mărțișoare, jucării de pluș și bibelouri ce amintesc de pri­mă­vară. Mi­cii comercianți, dornici să-și vîn­dă marfa confecționată de ei sau cum­pă­rată mai ieftin de prin alte părți, au îndurat frigul de pe străzi, au ignorat stropii de ploaie doar, doar vor con­vin­ge trecătorii să cumpere șnururile ce împletesc primăvara.

În Podu Roș nu prea ai timp să ad­miri marfa, iar dacă te hotărăști mai greu, riști să fii apostrofat de cei ca­re stau la rînd. „Hai dom’le că în­tîr­zii la serviciu”, mă îndeamnă o „cu­coa­nă”, cum îi spune zîmbind vîn­ză­to­rul tuciuriu. „Ce să vă dea Fa­ne?”, spu­ne aces­ta arătîndu-și doi dinți a­u­rii. La o privire mai atentă, „cu­coa­na” reali­zea­ză că nu-i place nimic din cutiile co­mer­ciantului, așa că strîm­bă din nas și merge să își fa­că loc și la alte me­se. După o ju­mă­tate de oră de um­blat pe la tarabele cu produse artizanale din Podu Roș, nu apuc să cumpăr nici mă­car un măr­țișor, dar reușesc să îngheț bine și să fiu înjurat temeinic și pe îndelete pen­tru că ocupam trotuarul, admirînd mi­cii vestitori ai pri­mă­ve­rii.

Renunț la îmbrîncelile de lîngă Bahlui și mă opresc pe Copou, la doi pași mai sus de universitate. Aici vîn­tul s-a răzvrătit, iar doamna Geta, ar­ti­zan cu experiență, e nevoită să aler­ge după cortul suflat de vijelie. „Gi­cu­țu­le, vino să strîngem coșmelia as­ta” strigă impacientată aceasta că­tre so­țul ei, a cărui tarabă e cu zece me­tri mai sus. Acesta însă se chi­nu­ia la rîn­dul său să-și țină cutiile cu măr­ți­șoare ca să nu fie luate de vîntul ce su­fla în ra­fa­le. Mi se face milă de doam­na trecu­tă de 50 de ani, așa că-mi scot mîinile afundate în bu­zu­na­re și o ajut să îm­pa­cheteze cortul alb ce prote­ja masa pli­nă de broșe, co­șuri, ani­mă­lu­țe sau flori de plastic, toa­te le­ga­te cu ațe colorate.

Deși azi e nevoită să se lupte cu vîn­tul, doamna Geta e mulțumită că s-a mai încălzit afară. „Față de ieri, azi e boierie. Dar ce să faci? Stăm și noi să facem un ban pentru copii”. Chi­pul acesteia se luminează brusc atunci cînd vor­beș­te de copii ei. De­și por­to­fe­lul meu e la fel de tare bătut de vînt cum sînt și ta­rabele, las în mîna doam­nei Geta 15 lei, iar eu mă aleg cu ze­ce măr­ți­șoa­re. „Să mai treceți pe aici și pe la alte săr­bători”, răsună glasul acesteia din spa­tele unui zîmbet larg, zîmbet pe care îmi doresc să-l găsesc și la cei cărora le voi da micile daruri.

Andrei MIHAI