Tangoul – un joc de șotron

Totul se aprinde cu o privire. De sub sprîn­cene ochii trebuie să cadă stă­ru­i­tor pe chipul partenerului, trebuie să „îi comunici agresivitatea și pasiunea, altfel e ca și cum ar dansa doi copii pe ritm de salsa, adică haotic”, ne sfă­tu­ieș­te Mădălina, singura din Clubul Cre­atorilor care mai știe cîte ceva despre tangoul argentinian.

E o fată mică, sprin­tenă și dansează cu oricine, mișcîndu-se atît de repede, încît nici nu vezi ce pași încîlcește pe podea.

Nu mi s-a părut niciodată nimic mai senzual decît un dans de tango care arun­că partenerii într-un joc în care ris­că să își piardă mințile. Din imaginile pro­iec­tate pe perete, un cuplu ține loc de profesor și noi ne uităm ca niște blegi care nu au curaj că pășească pe ring. De la chitară și ritmul de Jamaica pe ca­re îl cînta cu jumătate de oră în urmă, Sid o invită pe fată la dans și magia în­ce­pe. Perechea se mișcă agale, pi­cio­a­re­le se împleticesc pe un ritm grav, ca­re nu acc­eptă greșeli. Trebuie să re­cu­nosc că, așa, puțin nebărbierit și cu căciula portocalie pe cap, băiatul nu arată a dansator de tango, dar trupul i se mișcă întocmai ca al unui profesionist.

Dans cu pași alandala

La a doua melodie, ridic cuminte do­uă degete și sper să mă aleagă pe mi­ne ca parteneră. „Vrei să dansezi? Vino aici”, îmi spune zîmbind, întinzîndu-mi  mîna. Îl rog să înceapă ușor, ca să nu mă ia cu amețeli și îmi arată calm pașii pe care i-a învățat cînd a fost în Bue­nos Aires. Vorbim numai în pauzele din­tre melodii, căci nu poate să vorbească „în timp ce dansăm. Nu mă pot concen­tra la pas”. „Un’, doi, trei/ unu, doi, ăsta e ritmul, nu uita” și, într-o ultimă pi­ru­e­tă, mă scapă din mînă și mă trezesc lîn­gă un băiat care căuta dezorientat o par­teneră. „Acum învață-l tu pe el”, mă roa­gă Sid și dispare într-o clipă în căutare de învățăcei.

Bogdan vede tangoul mai degrabă ca pe un joc de șotron și sare din colț în colț, lăsînd muzica să treacă liberă pe lîn­gă urechile sale. Mă privește însă atent, uită că pașii noștri ar trebui să se sincro­nizeze și îmi lasă urme mari pe pan­tofi. În jur s-au strîns deja cîteva perechi cu­­rajoase și, în vîltoarea dansului, schim­băm partenerii; ajung iar în brațele lui Sid, care mă mai învață cîteva scheme. Pe lîngă ring, curioșii s-au așezat ca la un foc de tabără și ne analizează miș­că­ri­le. Eu tot ce știu este că trebuie să pri­vim mereu partenerii în ochi. Singurul lu­cru care mai lipsește este trandafirul agă­țat între dinții partenerului meu.

Cristina BABII