Toma Hogea: Decît să merg la București și să duc tava, prefer să fiu vedetă la mine acasă

Trecem prin toate holurile ascunse din teatrul „Luceafărul”, prin culise, printre păpuși descusute și manechine tăiate de la bust în sus. Aici are loc procesul de creație a spectacolelor cu păpuși și marionete în care Toma Hogea joacă de mai bine de 20 de ani. „Aici se întîmplă totul”, îmi șoptește pe un ton complice actorul grăbit.

În cabina de machiaj miroase a „catifea și pluș”, exact cum îi mirosea sala de teatru odinioară lui Tomiță, așa cum îi spun toți. Atunci cînd s-a îndrăgostit pentru prima dată de lăcașul acesta pe care nu l-a mai părăsit.

Cum sună o vioa­ră fără corzi?

Exact ca atunci cînd cel care o are nu știe cum să fugă sau să se ascundă de ea. Ceea ce înseamnă că 12 ani din viață au însemnat o muncă pe care am făcut-o contrar voinței mele. Mama a vrut să fac asta, ceea ce nu a fost deloc rău pentru că muzica, în ultimă instanță, m-a spiritualizat și m-a sensibilizat, mi-a creat această cultură muzicală atît de ne­ce­sară în teatru.

De mic, mama îmi căra vioara zi de zi pentru că, în clasele I – IV eram foarte mic de statură, slab și mai ales pentru că stăteam la o distanță foarte mare de școa­la de muzică. Mama nu mergea la serviciu ca să aibă grijă de mine, să-mi care vioara, ghiozdanul, partiturile pentru că nu puteam. Și dintotdeauna mi-a spus: „tu trebuie să fii primul”.

Mi-a prins într-un final bine, dar cu niște sacrificii enorme, pentru că un copil care face muzică este ca unul care face balet sau un sport de performanță, nu mai are copilărie, doar timp alocat studiului. Poate că de asta am „urît” atît de mult vioara, un instrument de altfel foarte greu, pentru că nu eram lăsat să mă joc, să fac, la vîrsta aceea, tot ce doream în timpul li­ber.

Dar ce ați fi vrut să faceți?

Nu aveam foarte bine conturată asta în minte, cum e ca la copiii din ziua de azi cînd, deja de prin clasa a IV-a, da­că îi întrebi ce vor să fie, ei au un răspuns. În gimnaziu eu încă mă jucam cu pă­pu­și­le. Devenisem chiar suspect pentru ma­ma, îmi spunea „ești mare, ai buletin și tu încă te joci cu păpușile”. Am un răspuns și la acest lucru, pentru că pe strada mea nu era nici un băiat și nu aveam decît do­uă fete apropiate de vîrsta mea și bineînțeles că toate jocurile au fost implicit legate de al lor. Și-atunci, ne-am jucat pînă aproape de liceu.

Vă construiați singur păpușile.

Da, pe vremea aceea, prin anii ’60, nici nu existau decît foarte puține păpuși în comerț. Am avut una singură, un clovn care era umplut cu rumeguș și la prima ploaie de vară, cînd am uitat-o afa­ră, s-a stricat, drept pentru care mama nu mi-a mai cumpărat de atunci nici o pă­pu­șă. Așa că a trebuit să mi le construiesc sin­gur ca să am cu ce să fac spectacole. Pentru că de fapt, nu doar le construiam, făceam și spectacol cu ele.

Ferească Dumnezeu ce ceartă se isca dacă nu primeam Cerbul de Aur

Vă cunoșteau ele păsurile?

Pe atunci păpușile acelea erau făcute într-un ludic absolut. Era o „competiție” între mine și prietenele mele de joacă, Rodica și Georgeta Vasiliu, trebu­ia să vedem cine construiește cele mai frumoase păpuși. Mama lor era croitoreasă, rămîneau multe materiale și aveam materia primă pentru a le face haine, pînă ce s-a întîmplat o mare nenorocire și cu păpu­și­le acestea construite de noi. La un moment dat, le-am uitat afară și peste noapte ni le-au furat guzanii din curte. Și am rămas fără ele. Dar atunci eram deja la granița copil-adolescent, drept pentru care ne-am schim­bat tematica jocului și am început să ne jucăm de-a „Festivalul de la Bra­șov”. Și ce vedeam seara la televizor trans­pu­neam a doua zi în fapte, în jocul nostru. Mi­cro­fo­nul era o papiotă care avea ața deșirată, ca să avem cablu și libertate de mișcare pe scenă. Cînd eu eram interpret și le imitam pe Angela Similea, Margareta Pîs­la­ru, Luminița Dobrescu, Dalida sau Mireille Mathieu, ele două erau jurații. Și invers. Ferească Dumnezeu ce ceartă se isca dacă nu primeam Cerbul de Aur. Așa am ținut-o vreo doi, trei ani de zile. Și acum cînd ne întîlnim, rîdem cu lacrimi cînd ne aducem aminte de păpușile noastre sau de Festivalul de la Brașov.

Dar aveați voce?

Aveam, aveam, pentru că, vor­ba aia, totuși făceam muzică. Și încercam să reproduc nu doar melodia, ci și îm­bră­că­mintea. Voiam să am o ținută cît de cît asemănătoare cu cea a artistei respective. La un moment dat, țin minte că mama, săraca de ea, avea o singură rochie de oca­zie și pe aia i-am tăiat-o pentru că aveam nevoie de o pelerină ca a Angelei Si­mi­lea. Dumnezeule, cîtă minte! Și aveam deja 15 ani, eram ditamai găliganul! Dar asta denotă clar că în mine exista în totali­tate acest ferment al actului artistic. Tre­buia să mă exprim într-un fel, prin cînt, prin teatru, nu mai conta.

A fost rolul de păpușar pri­mul pe care vi l-ați imaginat?

Nu, nici nu am bănuit vreodată în viață că am să ajung actor păpușar. În timp ce jucam la Teatrul „Mihai Emi­nes­cu”, mi s-a propus o colaborare la Tea­­trul „Vasilache” în spectacolul „Albă ca Zăpada”, dar nu cu păpuși. Doar piticii erau, restul personajelor erau actori. Atunci am deschis ochii asupra acestui univers teatral, care mi s-a părut ceva fabulos, ne­­maipomenit. Dar mi-am zis că așa ceva nu voi putea face niciodată.

În momentul în care am fost solicitat și am venit la Iași, la Teatrul pentru Co­pii și Tineret, încă nu se numea „Lu­cea­fărul” pe vremea aceea, am început să văd și eu ce se întîmplă cu lumea asta a păpușilor. Primul spectacol în care m-am întîlnit cu o păpușă a fost „Mary Po­ppins” în care jucam băiețelul Michael și a fost un stil de păpușă foarte complicată, una care stă pe capul actorului. Acela a fost primul contact și, avînd-o parteneră di­rec­tă pe actrița Simona Agache, una dintre cele mai vechi și bune actrițe ale teatrului, nu mi-a fost deloc ușor.

Dar, probabil, undeva în subconștient s-a sădit acel îndemn al mamei, de a fi pri­mul și am devenit un perfecționist, ceea ce nu este neapărat o fericire. Pentru că un perfecționist nu este niciodată mulțumit și trăiește tot timpul într-o suferință, într-o neîmplinire.

Să înțeleg că ați fost destul de departe de „Nota zero la purtare” în li­ceu.

Chiar că am jucat rolul durului, profesorul Vucia, în „Nota zero la purta­re”, care apropo, a fost unul din persona­jele foarte dragi mie. Nu am avut de-a fa­ce cu atmosfera din piesă pentru că nici nu aveai cum la școala de muzică. Acolo nu aveai timp să te gîndești la altceva fiind­că tot timpul îți era ocupat. Toate prostii­le și lucrurile care nu ar trebui făcute vin dintr-un surplus de timp pe care nu ți-l um­pli cu ceva constructiv, dar noi nu aveam vreme pentru așa ceva. Însă am știut dintotdeauna că teatrul înseamnă foarte mult pentru mine și prima dată mi-am dat sea­ma de asta cînd eram doar un spectator și mergeam la teatru, nu pierdeam nici un spectacol. Eram fascinat de mirosul sălii. Știți, o sală de teatru are un miros specific, al plușului, al catifelei, al lemnului vechi și aveam senzația că intru într-un templu. Trăiam aceeași emoție pe care o trăiesc și în ziua de azi cînd merg în biserică, păs­trez aceeași emoție și același respect față de locul unde se produc atîtea lucruri mi­nu­nate.

La primul spectacol, mi-am divinizat partenerii de scenă

Vi s-au înmuiat picioarele cînd l-ați jucat pe Jeff în primul rol de la Teatrul „Mihai Eminescu” din Bo­to­șani?

Îmi amintesc că aveam mari emoții, dar probabil dorința enormă de a face teatru, de a juca pe o scenă profesio­nistă, m-a salvat. Dar îmi divinizam par­te­nerii de scenă, mă uitam la ei ca la niște zei, mă înfior cînd îmi aduc aminte căl­du­ra cu care m-au primit, atenția cu care îmi dirijau pașii în teatru și în profesie și grija pe care o aveau față de mine, pentru că eu eram un copil față de restul trupei, aveam 19 ani. Am încercat să păstrez și eu multe învățăminte preluate de la înaintașii mei și încerc să le spun studenților întotdeauna că, meseria asta, pe cît e de frumoasă, pe atît este de grea și complexă și cere multe sacrificii.

V-au durut mai tare degetele cînd ați cîntat prima oară la vioară sau cînd ați mînuit sforile marionetelor?

Categoric, la vioară. Eu aveam niște degețele mici, mici și firave, slabe, mă dureau pernuțele de la strune. Au fost și au mai rămas niște reminiscențe în cons­tituția mea și în felul meu de a fi, de fra­gilitate. Nu mi-au plăcut lucrurile dure, vul­gare, murdare, făcute la întîmplare și tot ce îmi provoca puțină suferință îmi crea un total disconfort.

Cînd ați plecat la Iași, v-ați luat adio de la scenele din Botoșani?

Eu nu mi-am luat adio de la ele, ele și-au luat adio de la mine. Dacă aș mai avea o dorință, ar fi să mai apuc să joc într-un spectacol pe scena Teatrului „Mihai Eminescu”. Acolo mi-am în­ce­put viața artistică, pînă o închei, poate să reu­șesc o dată să mai joc. Sigur că am mai avut posibilitatea să interpretez acolo pen­tru că am mers cu cei de la Iași și am trăit niște emoții fenomenale. Vrînd-nevrînd, în mintea mea se derulau toate amintirile începutului, fiecare ungher al scenei, lo­cul din sală, cabină; știu și acum care era masa de machiaj, scaunul. Am fiori de emo­ție cînd pășesc acolo. Rămîne ca pri­ma iubire, care nu se uită niciodată.

Am avut o copilărie precum cea a lui Nică a Petrei

La radio Trinitas prezentați „Poveștile de seară” copiilor. Ce isto­ri­siri vă amintiți din serile copilăriei dum­neavoastră?

Am avut o copilărie foarte frumoasă. În adevăratul sens al cuvîntului. Ceea ce copiii de astăzi nici nu bănuiesc, dar vorbim și despre alte vremuri. Atunci nu exista aproape nici un mijloc de informare, eu m-am născut doar cu radioul. Eram mare, deja în ciclul gimnazial, cînd ai mei au cumpărat televizor; atunci am avut senzația că au venit marțienii în ca­să, atît de evoluate mi se păreau lucrurile. Tot universul unui copil era așadar ra­di­oul unde ascultai povestea de seară; eu o as­cultam noapte de noapte. Acela era ca­do­ul cu care se încheia ziua. În altă ordine de idei, am crezut în Moș Crăciun pînă tîr­ziu de tot. Cu toate că atunci nu știam cum arată în persoană Moș Gerilă, cum i se spunea. În schimb, locuiam la o casă cu camere foarte înalte și îmi cumpăra mama un brad foarte mare, de vreo trei metri, biata de ea, nu știu cînd îl cumpăra, cînd îl aducea în casă, dar îl orna și di­mi­neața cînd mă trezeam, îl găseam plin cu bomboane, împodobit cu acele coșulețe din hîrtie creponată și artificii.

Cînd mă culcam, mama mă punea să cînt „Moș Crăciun cu plete dalbe” și țin minte că făceam asta pînă adormeam. Bu­nul Dumnezeu m-a binecuvîntat cu o mamă nemaipomenită, cu o copilărie precum cea a lui Nică a Petrei. Poate nu în­tîmplător am și jucat personajul acesta, ca atare a fost unul din rolurile de re­fe­rin­ță. Probabil m-am regăsit și, totuși, aveam aproa­pe 40 de ani cînd îl jucam. Dar exis­­tînd în mine acest ferment al ludicului, eu de fapt mi-am reluat copilăria și jocurile de unde le-am lăsat cîndva. Și în­tot­deauna am asemănat-o pe mama mea cu Smaranda lui Nică. Așa o văd, cu enorm de multă dragoste pentru „băietu’ ii”, care trebuie să fie neapărat „om cu carti” și dacă se poate și primul, e și mai bine. Și a făcut cele mai mari sacrificii po­sibile pentru ca să nu lipsească nimic, să-mi pună la dispoziție tot ce aveam ne­voie ca să fac carieră. În cei 12 ani de muzică, biata de ea mi-a cumpărat lu­cru­ri­le cele mai scumpe, doar-doar vioara aceea va cînta singură. După care a venit partea cu teatrul unde a muncit enorm pen­tru ca eu să fac în viață ce mi-am do­rit.

Dar ați simțit că ați dez­a­mă­git-o pentru că ați ales alt drum decît cel pe care ea vi-l așezase?

Poate înăuntrul sufletului ei există un of, dar am încercat, prin teatru și nu doar, să plusez atît de mult, încît să nu trăiască nici un regret. Adică, să fie mîndră de faptul că m-a înțeles și mi-a ac­ceptat această carieră de actor. Acesta este motivul pentru care am făcut și televiziune și radio, ca să vadă că de mine era nevoie aici.

Mai poate în prezent teatrul „așeza lucrurile și oamenii într-o lume mai bună”, așa cum obișnuiați să spu­neți?

Da, eu cred, pentru că dacă nu aș crede, nu aș mai putea profesa. Din pă­cate viața și lumea s-au distrus. La fel principiile și relațiile interumane, nu mai există moralitate, rușine, bun-simț, frică de Dumnezeu. În această degringoladă imensă, cine rămîne? Doar cultura. Ea mai poate salva sau măcar atenua toate aceste lucruri care s-au deteriorat. Și atunci, mai ales în domeniul nostru, al teatrului pentru copii și tineret, avem această datorie morală și profesională, nu doar de a edu­ca copilul și a-i arăta lucrurile bune și frumoase și calea dreaptă, dar și de a-l pre­gă­ti pentru teatrul de mîine, cel dramatic și spectacolul de operă. Nu întîmplător am montat la Chișinău „Flautul fermecat”, pentru că dacă ai vrea să duci un copil la operă, la acest spectacol, nu ar rezista, dar transpus cu păpuși, îl poți „pă­căli” și totodată pregăti pentru mai de­parte. Pentru că atunci cînd va ajunge un tînăr și va fi în sala de spectacol, va spu­ne: „Da, îmi amintesc, cînd eram copil am văzut cutare piesă”, deci teatrul nostru are o imensă datorie față de copii, chiar și de tineri, pentru că ei sînt foarte debusolați. Ei nu mai știu în ce să creadă, pentru că nu mai are cine să le spună, ca pe vremea mea. Măcar la teatru să existe această „evadare” într-o lume a frumosului, unde este învățat să gîndească, să fie sensibilizat de o muzică bună, de un text de valoare. Măcar forțat, noi le oferim prin spectacol, ceea ce ei nu citesc. Că este „Baltagul”, „Neamul Șoimăreștilor” sau „Sînziana și Pepelea”. De aceea, da, cred enorm în teatru, în cultură, în litera­tură, pentru că numai lucrurile acestea mai pot corija.

Este actorul un fel de om „in­vi­zibil” cînd se ascunde în spatele pă­pu­și­lor sale?

Invizibil, la propriu, dar în rest nu poate fi așa pentru că cel din spate este de fapt cel din față. Pentru că el respiră, plînge sau rîde pentru cel dinainte. Vor­bele din gura actorului din spate sînt vorbele păpușii; emoția acestuia este transmisă într-o bucată de cîrpă și îi dă viață. Deci ești vizibil prin tot ce trăiește pă­pu­șa.

Datorită vrăjilor tale reușești să dai viață unui personaj

Dacă „actorul trebuie să se dă­ruiască total păpușii”, așa cum spu­neați, ea ce îi dăruiește lui în schimb?

O satisfacție enormă, fenomenală. Ca să reușești să animi și să dai viață unei bucăți de pînză sau de lemn și co­pi­lul să vină, să îmbrățișeze acea păpușă, să o sărute, să plîngă cînd părăsește sala de spectacol pentru că se desparte de Pi­no­chio sau de Geppeto, este un lucru extraordinar. Și păpușile sînt atît de bune și generoase cu noi, atît de altruiste pentru că ele stau cuminți pe rastelul lor și ne așteaptă. Prin generozitatea asta pe care o au, noi devenim celebri, buni și iubiți de copii. Dar omul, actorul, nu cred că este întru totul atît de curat și corect cum este păpușa față de el.

„Cel care ține în mînă sforile unei marionete, ajunge, o scurtă pe­rioadă de timp, Demiurg!”. Ați simțit vreodată puterea aceasta, despre care vorbea Kleist?

Oricum ești un creator, catego­ric. Mai ales că, dacă păpușa este lîngă tru­pul tău, lîngă piept de obicei, la mario­netă totul este privit de sus în jos. Și atunci clar că ești un vrăjitor al acelor fire și da­to­ria vrăjilor și măiestriei tale reușești să dai viață acelui personaj. Normal că ești un demiurg. Cred că și eu am simțit asta. Adevărul este că nu mi-am pus niciodată întrebarea pentru că, în special la ma­rionetă, concentrarea este foarte mare. Cred că totul a venit exact din această concentrare care nu mi-a mai dat răgaz să îmi pun alte întrebări.

Totul este la milimetru, firele sînt foar­te exacte pentru fiecare articulație a corpului, fiecare gest pe care trebuie să îl facă marioneta. Implicarea ca personaj, text și mînuitor, dar și concentrarea ca atare nu te mai lasă să te mai gîndești că ești de fapt un creator.

Regia este o mare împlinire pentru mine

Dar faptul că nu aveți contact direct cu ele este o piedică în a in­ter­preta personajul?

Este doar un alt mod de a mî­nui care necesită mai multă atenție decît la păpușa pe mînă. Aici toate energiile ta­le trebuie să se transmită personajului prin niște fire. Există un traseu de la tine pînă acolo, ori acesta trebuie îmbrăcat cu ade­văr, sensibilitate, trăire, implicare. Altfel, se produce aceasta ruptură între tine și ma­rionetă. Nu, totul trebuie să fie fluid, să fie un curs permanent între tine și fir.

Cum ați pus în scenă multitu­dinea de simboluri din „Baltagul”, pri­mul spectacol pe care l-ați regizat?

„Baltagul” a fost o piatră foarte grea pentru mine din două motive. Prima variantă care a existat la noi în teatru a fost montată de doamna Natalia Dănăilă, care era director al teatrului și făcuse o montare fenomenală. Iar al doilea motiv este că eu jucasem în spectacol rolul lui Gheorghiță. A trebuit să fac un exercițiu de minte, de imaginație, unul foarte dur, nu doar de a-mi radia tot ce am trăit, mon­tarea, personajul, ci și orice contact și gînd posibil cu ce a fost.

Atunci mi-am spus că dacă voi avea o idee care să consider că este măcar la nivelul celei dinainte, e bine, dacă nu, nu mă apuc de acest text. Dar mi-l doream foarte mult. Și, tot rumegînd vreo doi ani de zile ideea, la un moment dat mi-a ve­nit un gînd inspirat de a face decorul cu Crucea Talienilor în picaj, ca simbol. Apoi, acest gînd obsesiv al Vitoriei Li­pan, care o măcina, aceasta îngrijorare față de Nechifor, în sală era tradus printr-o um­bră a acestuia care umbla ca o stafie de fiecare dată cînd ea vorbea cu sine despre el. Avînd această bază, care am considerat eu că e solidă și are un argument teatral clar și coerent, am avut curajul și m-am apucat să îl montez. Mi-a fost foarte drag spectacolul. Iar regia este o mare împli­ni­re pentru mine. Ea a venit pentru că există în viața oricărui om, cu atît mai mult în cea a unui artist, niște etape. Dacă nu cau­ți lucrurile noi, provocările, viața ar fi îngrozitor de banală și monotonă. Mi-au plăcut întotdeauna provocările și lu­cru­ri­le complicate, niciodată nu mi-am ales unul simplu, să-l fac de dragul de a face. Pot să mărturisesc că la un moment dat am avut un gînd cu „Făt-Frumos din la­cri­mă”, dar nu l-am mai transpus pentru că nici în ziua de azi nu am niște rezolvări clare. Îl mai las acolo să dospească pînă cînd îi va veni clipa. Fiecare spectacol pen­tru mine trebuie să fie cu totul altceva, pentru că altfel, nu ar fi suficient să schimb doar textul. Trebuie să schimbi viziunea regizorală. Fiecare nouă mon­ta­re te provoacă și te obligă foarte mult.

În aceste perioade ale laboratorului de creație nu sînt un interlocutor plăcut. Pentru că sînt obsedat și chinuit de gîn­duri și devin foarte răscolit pînă încep lu­crul. Eu sînt omul pe care îl chinuie cel mai mic detaliu și din acest cel mai mic detaliu pot face un lucru care să fie cheia spectacolului. Trebuie să te joci, să in­ven­tezi, din amănunte din astea se naște ineditul, originalitatea. Spre exemplu, cînd am montat „Raza de soare”, am inventat niște personaje, firele de praf, foarte trăs­nite și haioase, care țopăie ca niște prostuțe mici, au și cîte o pană în cap.

Este în dumneavoastră deci o luptă între regizor și actor?

Da. Și nu cred că din ăștia doi există un cîștigător. Eu nu mă consider, nici actor, nici regizor, mă consider doar un om împlinit, nu vreau să-l mînîi pe bunul Dumnezeu. Nu pot să spun de­cît că am fost și sînt un actor cu șansă, cu norocul de a mă întîlni cu texte de mare valoare literară, cu regizori deosebiți, sce­nografi, compozitori fantastici. Nu consi­der că am făcut ceva deosebit, ci doar că am încercat să fac foarte bine ceea ce am făcut. Asta da. Am încercat și am reușit în măsura în care am reușit.

Cum de ați depășit o singură dată bariera dintre teatru și film? A fost doar proiectul „Încrederea”.

Și atît. Pentru că a venit o Revoluție. Al doilea film urma imediat du­pă „Încrederea”, unde am jucat rolul prin­cipal. Domnul Tudor Mărăscu mi-a spus clar: „vei face mult film pentru că es­te vorba aici despre telegenie”. A vrut atunci să mă oprească în București și eu nu am vrut pentru că i-am zis: „Eu decît să vin acolo și să duc tava, prefer să fiu vedetă la mine acasă”.

Din păcate, premiera filmului a fost în ’87, după ce a fost oprit aproape trei ani de zile, nici nu am crezut că va mai ieși pe piață. Inițial se numea „Cauțiu­nea”, ori acest termen nu exista la noi atunci, nu era voie. Ce însemna cauțiune? Nu, dra­gă, la pîrnaie toți, fără așa ceva. Și atunci regizorul s-a zbătut, după ce s-au scos cî­teva scene din film și a avut premiera în București. Apoi urma să fie alt film, prin ’89, dar în decembrie a murit totul.

Atunci am avut poarta complet des­chi­să, dar a fost o conjunctură nefericită. Însă mă bucur că am avut șansa să joc alături de mari actori, Damian Crîșmaru, Victor Rebengiuc, Dana Dogaru. Cînd i-am văzut prima dată, la prima lectură, în carne și oase, chiar am crezut că se poa­te muri de inimă. Au fost atît de blajini cu mine, m-au iubit și eu i-am divinizat la rîndul meu. Este una din puținele experiențe în care m-am simțit necesar și pre­țuit. Am mai avut apoi puține momente din acestea.

Acum am senzația că totul s-a în­tîm­plat ieri. A fost ca o clipă frumoasă. Bine, cu sacrificii, renunțări, cel puțin în primii zece ani cînd am venit în Iași. Stăteam în gazdă, dar plăteam doar ca să dorm, că în rest, nu ajungeam acasă. Ju­cam zi de zi cîte patru spectacole, plus repetițiile, nu exista noțiune de „sîmbătă” sau „du­mi­ni­că”. Atunci nu știam ce e aia familie, toți mă întrebau dacă nu mă în­sor, dar eu pe cine vedeam în afară de ei? Nici măcar pe gazdă nu o vedeam, dacă veneam di­mi­nea­ța și plecam seara de la teatru. Dar nu m-am simțit niciodată obo­sit, plictisit, blazat. Mama avea o vorbă, „tu îți vei da viața pentru teatru, pentru că tu chiar nu poți trăi fără el”. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face același lucru. Dar dacă nu crezi și nu simți cu toată ființa și nu te implici întru totul profesiei, lasă locul altcuiva. De asta niciodată nu am vrut să fac altceva decît ceea ce am crezut că pot face bine. Acesta este și mo­tivul pentru care, după 12 ani de muzică, am renunțat. Pentru că știam că niciodată nu voi fi în linia întîi. Ori asta nu mi-am dorit niciodată, ori primul, ori deloc.

În ropotul acesta de roluri pe care le-ați jucat, peste o sută, ați uitat vreo clipă să fiți cine sînteți cu ade­vă­rat?

Da, cred că au existat și mo­men­te din acestea. Îndeosebi în acei primi zece ani în care nu mai aveam timp să mă gîndesc la mine, la tinerețea mea, eram dedicat întru totul profesiei. Făceam totul cu atîta ardere și chiar patos, mă simțeam ca un rug, stăteam în sală să urmăresc chiar și spectacole pe care nu le repetam, să văd, să fur, pentru că meseria aceasta se fură.

Dar paleta de personaje a fost atît de diversificată că dacă aș încerca să dau filmul înapoi, m-ar lua cu fiori. Nu aș fi avut cînd să mă mai identific cu unul din personaje în viața privată. Poate, la Nică a Petrei, cînd mi-am reluat jocul co­pi­lă­ri­ei. Iureșul, tăvălugul ăsta al persona­je­lor a fost atît de mare și agresiv ca volum de muncă încît nu am mai avut timp nici să mă gîndesc. N-am avut vreme să mă dez­meti­cesc dintr-un rol în altul.

Cît de solicitant este să interpretați personajul Toma Hogea?

Toma Hogea este și rămîne un personaj complex. Pentru că a vrut de la viață foarte mult și a iubit enorm copiii, drept pentru care s-a dedicat în totalitate lor. Toma Hogea a vrut întotdeauna să nu iasă din cuvîntul mamei, cu un singur amen­dament, că nu a respectat muzica și a ales alt drum. Dar în rest și-a divinizat mama. Pe lîngă faptul că a fost foarte cal­dă cu mine, am avut totuși o educație spar­tană, altfel nu se putea să fii primul, mai ales cînd am fost copil și tînjeam du­pă joacă, nu după carte.

Apoi, personajul Toma Hogea deo­po­trivă își iubește și soția, care, pentru că vine dintr-un mediu erudit, mustind a mu­zică, a cultură, întotdeauna mi-a dat senzația că sînt măcar cu un pas în urmă. Drept pentru care am încercat să fac lu­cruri în plus, noi, ca să recuperez. Și să nu trăiesc vreo secundă senzația că nu sîn­tem egali.

Totul la mine se învîrte în jurul sentimentelor de iubire și prietenie. Fără aceste două lucruri, viața ar fi de-a dreptul ani­malică. În rest, personajul Toma Ho­gea are și o sumedenie de nemulțumiri. Spre exemplu, mi-ar fi plăcut să cînt la pian sau să călăresc. Poate par lucruri puerile, dar sînt dorințe spre care am tînjit și nu s-au materializat. Însă mergînd pe principiul că nu există perfecțiune și viața este mult prea scurtă ca să reușim să facem toate cî­te ne-am dori, este bine așa cum e.

Cristina BABII