Unde se așază fruntașii

Ai crede că e de ajuns. Că da­că nu-ți bate vîntul în buzunare, ți-ai învins și demonii. Pînă cînd urci scările, la propriu și la figurat, ajungi, însă, să-ți găsești biroul, în toată îmbelșugarea lui, antipatic și infam.

Pentru că nu te face moliciu­nea pielii de pe fotoliu mai mulțumit de sine și nici pe cei pe care-i ții în frîu nu-i fericește coloana ta dreap­­tă, sprijinită pe spătarul perfect în­clinat al șefiei. Oamenii-s par­șivi, nu-i încîntă nici multul, nici pu­ți­nul și-s puși la punct cu lista de im­pre­cații, cînd vine vorba de mîn­jirea al­tora cu păcate. Au nevoie de țapi is­pășitori, de vinovați cu sau fără vină și totul se reduce la cît de greu le e lor, celor de de­de­subt, să trăiască în tagma condusă de u­nul. Un el despre care, să re­cu­noaș­­tem, nu știu adesea mare lu­cru, fi­ind­că bîrfa de lîngă tonoma­tul de ca­fea nu se pune.

În accepțiunea unui spirit cît se poate de firesc, șefii sînt căpățîni în­­fipte-n birouri luxoase, la catedre î­nalte ori în case albe, de dra­gul spar­gerii ulcelelor noastre în e­le. Ne lasă rece orice stă mai de­par­te de căldura înțelegerii că a­tî­ta consum de plă­ci­n­te necoapte o să ne roa­dă stomacul. Fi­indcă nu știm ni­mic despre cei ce ne stau în frun­te, dar îi porcăim cu sprinteneală, cre­­zînd că binele făcut din hîrtii co­­lorate îndulcește orice ul­traj mo­ral.

Paradoxul stă în faptul că ei au vrut locul de sus, ei au în­tins mî­na după arătătoare și biciuri de dre­­sor, cre­zînd că vor putea schim­ba ce­va, că vor cîrmui pe valuri a­le­se de dîn­șii fără ca slugoii să conteste asta. S-au înșelat și ei, ne-am pă­­călit și noi. Ei au găsit în sertarele poziției de lider un ar­senal de ju­cării, privind de sus cum cei mai mici împart cărțile, su­fo­­cîndu-le de­ciziile și aruncînd în ei cu mize­rii. Căci din scaunele de piele ies, cî­teodată, ghimpi și se adîncesc în or­goliul și-n sănătatea mo­rală a ce­lor ce s-au așezat, voit, pe ele.