Terapie pentru surîsuri mecanice
1001 de chipuri 21 martie 2012 Niciun comentariu la Terapie pentru surîsuri mecanice 1Pe Andreea o rescunosc în iureșul studenților ieșiți de la cursuri, cu toate că nu am întîlnit-o măcar o dată. Caut un suflet iubitor de copii, așa că mă opresc asupra chipului ei.
Amfiteatrul în care poposim e gol și vocea ei răsună clar, dar domol. Cu-n zîmbet șăgalnic și-un soi de trac vibrîndu-i în glas, Andreea îmi povestește despre George, copilul căruia îi este a nu știu cîta mamă. Un copil care trăiește mai mult în lumea lui și mai puțin printre realitățile noastre. Însă nici unul dintre gîndurile astea nu o cutremură și nu-l vede pe băiețelul de nouă ani altfel decît pe orice alt ștrengar de vîrsta lui. „E un copilaș normal, doar că se exprimă greu și, uneori, are un comportament agresiv, ca în orice caz de autism mediu”, mă lămurește ea, vrînd parcă să-mi spună din toată inima că George e un suflet ca multe altele, poate chiar mai frumos și mai ușor de iubit.
Cutele sufletului tulbure
Andreea e acum „baza” în programul de terapie și are grijă de el din septembrie, anul trecut. Împreună cu o colegă încearcă să-l aducă pe George mai aproape de realitate, iar asta, în orarul ei de student, ocupă primul loc. „Sînt zile în care vrea ceva, dar nu poate să spună. «Dă-mi, dă-mi», așa rămîne blocat”, iar ea trebuie să știe ce joc l-ar liniști, cît timp îl poate lăsa să-și revină și mai ales, de cîtă dragoste și atenție are nevoie. A studiat pedagogia învățămîntului primar și preșcolar, a fost educator timp de un an și-acum, în primul an de master, este, încă, una din mințile tinere care speră să schimbe ceva. Măcar o viață de copil.
George a rămas însă același, cu toate că s-a atașat de toate persoanele dinaintea ei. Dar, îmi explică Andreea respirînd un entuziasm drăgălaș odată cu vorbele, „contează foarte mult să te pliezi sufletește cu el”. Îmi dau seama din felul în care vorbește despre George că s-a pus în locul lui mai des decît și-a amintit să se gîndească la sine și la greutățile ei. Și asta pentru că el îi simte fiecare tonalitate sufletească, iar „dacă avem probleme, le lăsăm la ușă. Trebuie să intrăm cu zîmbetul pe buze”. Însă Andreea s-a întrebat mereu cum reușește el să petreacă fiecare moment al vieții sub control, cu o voce în spate care să-i spună că un anume pas e greșit, că timpul de joacă s-a terminat.
Andreea nu e nici pe departe un om trist. A împrumutat fericirea inconștientă din zîmbetul lui George și astăzi nu mai știe dacă vreodată i-a fost greu. Își amintește că a și plîns, neștiind cum să-l împace și recunoaște că și astăzi mai încearcă să-l înțeleagă.
Cu un viitor pe care nu și-l imaginează fără copii în jur, Andreea se întreabă, uneori, pînă cînd va avea nevoie George de o a doua pereche de mîini, de ochii altcuiva alături. Și cu toate că știe că va trebui să meargă mai departe, să lupte pentru o meserie, să crească ea însăși, „pe el n-aș vrea să-l las de izbeliște”.
Anca TOMA
Adaugă un comentariu