Familia care a adus tranșeele războiului în dispensarul din sat

În casa Macovei locu­iește cea mai bătrînă familie din satul Cernești. De mai bine de jumătate de secol, ’nea Dumitru și tanti Lucica au învățat să înfrunte timpul împreună, mereu nedespărțiți. „Bu­nelul”, cum îi spun nepo­ții, a lucrat ca asistent medical sau felcer. Tanti Lucica, în schimb, a lucrat la colectiv, scrijelind pămîntul cu sapa sau chiar cosind și a avut grijă de casă și de copii. Amîndoi au strîns în desaga vieții povești de spus la gura sobei, însă de cele mai multe ori nu au cui să le zică. Acum sînt unul pentru celălalt bastonul în care își sprijină anii atunci cînd lumea uită să le mai pășească pragul casei din chirpici.

„Da, am auzit de ’nea Macovei. Stă pe vale. Mai vine pe aici să mai bea cîte un pahar de ceva”, îmi spu­ne unul din clienții barului de lîngă școa­lă. „Era om respectat pe vremea mea”, intervine alt bărbat, ceva mai în vîr­stă decît primul. „El făcea in­jec­ții co­piilor bolnavi, femeilor și cu mor­fi­nă bătrînilor cu dureri și care mai aveau puțin pînă să moară. Apoi, știai că dacă vine Macovei cu popa, că el era și dascăl, e gata moș­nea­gul”. Face o pauză să dea pe gît paharul mic și să comande un altul. „Din cau­za asta era între noi o glumă, la moș­negii care fumau…”, se oprește să-și aprindă țigara, „…și beau, le stri­gam «Tataie, ți-i dor de Macovei de bei?». Na, eram tineri pe vremea aia. Acum strigă alții la noi de popă și de cimitir.”

Singurii șase din județ

Acasă la ’nea Macovei m-a condus un nepot de-al său. Nu a mai stri­gat la „bătrîni”, ci m-a invitat el în locuința din chirpici, cu cerdac, geamuri mici și cu tîmplăria scorojită de timp. E o casă mică cu două camere despărțite de un hol mare. Pe bătrîn l-am găsit întins în pat, iar pe soția acestuia, tanti Lucica, pe un scaun lîn­gă căpătîiul acestuia, citindu-i. Aș­teaptă să mă așez în capătul celălalt al camerei, la masă, apoi îmi îm­păr­tășesc cît sînt de fericiți că le mai calcă oamenii pragul. „Toată iarna și mai ales cînd a fost zăpada mare, un nepot ce mai trecea pe aici să vadă dacă mai trăim, să mai aducă lemne sau apă, că noi nici nu puteam des­chi­de ușa din cauza zăpezii”, spune of­tînd tanti Lucica. În cameră în­ce­pe să se lase întunericul și doar un pa­har afumat transformat în candelă îm­prăș­tie molcom puțină lumină. Pe ma­să sînt cîțiva sfințișori unși din bel­șug cu miere și nucă, iar lîngă ei o pungă de stafide desfăcută.

„De mine ce pot să-ți zic?”, în­ce­pe gros, asemenea unui popă, bă­trî­nul. „Am 88 de ani. Îs mai mare cu doi ani decît nevasta. Amîndoi co­paci gă­unoși de acum.” Și încearcă să rî­dă, dar o tuse nervoasă nu-i dă voie. Îmi po­vestește mîndru, făcînd pauze lungi de fiecare dată cînd obosește, că a fă­cut școala generală în sat apoi patru ani la Școala de cîntăreți bisericești din Iași, căci de mic îi plăcea să fredoneze psalmii și rugăciunile în stra­na bisericii, și un an la Ofițeri Sani­tari. „De război am scăpat că aveam liceul. Așa era atunci. Carte mai mul­tă am avut doar eu și alți cinci pe tot județul Botoșani cînd ne-a chemat la comandament.” E întrerupt de altă tu­se, așa că tanti Lucica continuă să-mi povestească cum, deși era educat, so­țul ei nu a scăpat de armată. A fost de­tașat la Abrud, în județul Alba, la Subofițeri de Mun­te, unde „a făcut într-un an ce au fă­cut alții în trei, că instrucția era grea tare”.

30 de medici în 30 de ani

Din 1950 s-a întors însă în co­mu­na natală, în Todireni, unde s-a angajat ca felcer, cum erau numiți asistenții medicali în acea perioadă. „În 30 de ani de meserie am întîlnit tot felul de probleme. Epidemii nu am avut, dar erau cazuri de scarlati­nă și hepatită pe care o găseai peste tot. În rest, mă ocupam mai mult cu depara­zitarea prin școli, cu îngrijirea le­hu­ze­lor și ce mai spunea medicul de­ta­șat la noi să mai fac.” A schimbat 30 de medici în tot atîția ani de me­se­rie. „Nici unul nu voia la țară așa că plecau cît de repede puteau. Mereu zi­ceau că sînt doar în trecere.” Își pune mîinile pe piept încrucișînd degetele și parcă începe să doarmă, dar îl face atent tanti Lucica, așa că îmi po­ves­teș­te în continuare. „Am avut doctori de prin toată țara. A venit unul din Timișoara. Niculiță îl chema și nu știam ce să-i dăm de mîncare că nu era obișnuit cu de-ale noastre, dar foa­mea l-a învățat.” Oftează adînc, par­că încercînd să-și adune forțele care i-au rămas ca să-și amintească mai bine. „E­ram tînăr odată, mergeam la pe­tre­ceri. Eram «Macovei care face in­jecții la femei». Așa mai rîdeam eu cu prietenii mei.” Întunericul a pus stă­pî­nire pe întreaga încăpere. Candela este singura care mai împrăștie cî­te­va raze calde de lumină în camera nea­gră, desenînd umbre lungi pe varul al­bastru al pereților. Tanti Lucica se ri­dică greu de pe scaun să aprindă be­cul acoperit cu un ziar „ca să nu deranjeze la ochi”. De cum s-a luminat camera văd pe un perete o carpe­tă cu­sută de bătrînă, fotografii în­găl­be­nite așezate în rame scorojite și icoa­na pusă la loc de cinste într-un ștergar brodat.

„În sat erau multe lucruri odată, dar s-au distrus. Era o casă de naș­teri, cantina care făcea mîncare pentru angajați și lehuze, dispensarul un­de doctorul avea o cameră, trăsură cu căruțaș cu care aduceam mîncare și medicamente. Cîte nu erau?” Oft­e­a­ză în timp ce-și țintuiește privirea în ta­van. „Atunci stătea acolo medicul, la dispensar. Îl găseai și noaptea și zi­ua. Nici la gagici nu pleca, veneau ele la el.” Începe să rîdă gros, gutural, și gea­murile parcă vibrează lovite de su­ne­tele vocii sale. „Acum are doctorul din sat program cîte două ore pe zi și nici atunci nu vine.” De supărare ani­mă ritmul în care vorbește, dar vo­cea îi este din ce în ce mai stinsă. „A obosit”, îmi spune tanti Lucica.

Cruțată de un rus

„Am avut amîndoi viață grea. Eu am săpat tranșee mai bine de șase luni cînd aveam vreo 16 ani”, spune bă­trî­na. Atunci a scăpat de moarte de mai multe ori, însă cel mai clar își amin­teș­te cînd a fost salvată de la înec de un rus. „A fugit din convoi un băiat și a sărit în Sitna. După el am zis că sar și eu, numa’ că eu uitasem că nu știu să înot. Mă gîndeam doar la cum să fug mai repede de ruși.” Era la ju­mă­ta­tea lunii octombrie, iar apa prin­dea deja cîte o foiță subțire de gheață pe timpul nopții. S-a apucat cu putere de iarba de pe fundul apei și s-a tras spre mal unde i-a venit în ajutor o răchită. Aici o aștepta rusul cu pușca la ochi, gata să tragă, dar s-a răz­gîn­dit și i-a întins patul armei. „Nu știam ce să fac, dacă să ies sau să rămîn în apă. Am ieșit, dar sus m-a așteptat o bătaie bună și după ce m-au învinețit bine am rămas întinsă pe pămîntul re­ce ca să-mi revin.” Mergea zilnic ze­ce kilometri sau mai mult, în coloană, pînă în zonele unde soldații ruși a­veau ne­voie de tranșee, iar acolo trebuia să-și facă norma zilnică. Trebuia să sa­pe un metru jumătate adîncime și cinci me­tri lungime că altfel „mîn­cam bă­ta­ie și nu mai mîncam altceva la ma­să”.

Munca la tranșee și soldații ce îi supravegheau permanent nu le-au furat complet copilăria. Își amintește cum s-a încăierat cu o colegă cu care lucra, fată din același sat, în canalul să­pat pe jumătate. „I-am tras o pă­ru­ia­lă bună că nu voia să scoată pămîntul din șanț. Am flocăit-o olecuță și ne-am întors la săpat. Na, eram cop­chii”, a­poi fața i se lumină cu un zîmbet ce lăsă să i se vadă dinții albi. Trece mî­na prin fața ochilor încercînd parcă să dea la o parte un văl. „Multe am fă­cut. M-am luat la harță și cu un ofi­țer că mi-a luat baticul. Eu eram în co­loa­nă, iar el pe cal și cînd a trecut pe lîngă mine mi l-a luat. Dar eu ce m-am gîndit?”, și făcu ochii mari de parcă ar trăi din nou momentul, „că nu au voie să se ia de noi fără motiv, așa că mi-am făcut curaj și m-am dus de l-am luat înapoi. Eram mică și dră­coa­să cînd eram tînără.” Cade pe gîn­duri o perioadă și doar respirația grea, ca un sforăit, și focul ce trosnește în so­bă mai întrerup liniștea camerei. ’Nea Macovei a adormit cu totul, cu mîi­ni­le încrucișate pe piept, res­pi­rînd rar și apăsat.

„La 13 ani e gata de măritat”

„Acum vreo 70 de ani, pe 25 mar­tie era să moară tot satul. Dum­ne­zeu ne-a scăpat că a nins puternic și rușii nu au putut trece pe aici, ci au mers pe coama dealului”, și arată cu degetul spre geamul din spatele meu prin care se puteau vedea movilele de pămînt ce străjuiau întreaga co­mu­nă. „Toate au un scop, iar Dum­ne­zeu nu rînduiește fără motiv lucrurile.” În ochii calzi ai bătrînei Lucica apar lacrimi, dar nu coboară nici una pe o­braz. Rămîn să-i lucească în priviri. „Bine că am copiii la casa lor, ne­po­ții la fel, și am și o strănepoată care are 13 ani. E gata de măritat și ea.” Zîmbește larg aducîndu-și aminte chipul copilei deși o vede foarte rar, o dată pe an, vara.

„Am avut patru copii, dar doi mi-au murit.” Își frînge mîinile în poa­lă ca să își poată stăpîni lacrimile și trage adînc aer în piept. Înghite în sec și încearcă să-și alunge durerea ce i-a coborît în suflet. Se simte vi­no­vată pentru soarta lor. „Mi-au mu­rit, deși trecuse pericolul pentru ei. Nu mai erau firavi ca cei nou-năs­cuți. S-au îmbolnăvit din senin că se perindau tot felul de boli atunci și nu se gă­seau medicamente. Unul avea un an, iar celălalt mi-a murit la patru, dar mul­țumesc lui Dumnezeu că i-a ținut pe ceilalți doi.”

Nu a rămas nici unul dintre copii în satul natal, ci au plecat „să-și cau­te norocul” la București. Amîndoi au ieșit la pensie, unul avînd 60 de ani, iar celălalt 62. Și ei calcă pragul pă­rin­ților la fel de rar ca strănepoata. Doar o nepoată mai îndepărtată, pe ca­re au crescut-o de mică, îi mai vi­zi­tea­ză din cînd în cînd, împreună cu alte rude care au rămas în sat și nu s-au împrăștiat prin lume. „Greu am tră­it”, spune stins tanti Lucica. „Greu am trăit și, de ar fi s-o iau de la capăt și să trec prin ce am mai trecut, nu aș mai vrea să vin iar pe pămînt”.

Andrei MIHAI