Pierdut printre confrații din Dancu

Sînt destul de sigur că tabelul de­senat la mînă, un logo fictiv în­gro­șat cu pixul și un mic discurs înfășurat în limba engleză va fi mai mult decît suficient pentru a-i atra­ge pe orășenii din cartierul Dancu. Și, la urma urmei, cine nu ar fi cînd ți se oferă ocazia de a participa gratis la o tombolă, în care ai o șansă din o sută să primești 250 de euro fără să faci nimic?

„Unde l-ai găsit și pe ăsta, fată?”

Decid să pornesc din stația de tram­vai, la care se adunaseră deja vreo cîteva persoane mînate de pro­blemele și greutățile lor zilnice, tî­rî­te în gențile purtate după umăr. Lîngă casa de bilete abordez o bătrînică mi­că de statură, echipată cu o trai­stă neagră desenată cu flori roșii ce abia se mai disting de la uzură, și pe ca­re o botez „tanti Maricica”. „Excuse me, do you have a mi­nute?” (n.r.: „Mă scuzați. Aveți un minut?”), „da, maică?”. După ce mă chinui cu cel mai perfect accent britanic să realizez un discurs al cărui obiec­tiv este să o conving de ce ar trebui să-mi zică venitul mediu, să-mi dea un număr de telefon și o semn­ă­tu­ră, tanti Maricica se uită la mine cu alți ochi, care, împreună cu mimi­ca feței, par să mă diagnosticheze cu autism. Am uitat să o întreb dacă vor­bește engleză. După ce îmi cer scu­ze, mă îndrept către ceilalți sta­ți­onați, deja amuzați după scena cu bătrîna. Din păcate, în scurt timp, am ajuns la concluzia că nimeni dintre ei nu vorbește limba engleză și mă pornesc către parcul din apropiere.

La încheierea altor cîtorva con­versații eșuate, găsesc în sfîrșit o fa­tă care pricepe ce spun și cu o „ro­m­gleză” așa cum întîlnești pe site-urile de socializare, îmi cere mai multe de­talii. Cele două prietene ale sale, care ne urmăriseră discuția, ne ajung din urmă, și, după ce le salut, una dintre ele spune: „unde l-ai gă­sit și pe ăsta, fată?”. Mă prefac că nu înțeleg nimic din ce vorbesc, deși mi-aș fi dorit să las masca de in­co­gnito jos pentru o clipă, și să-i co­mu­nic cîteva de-ale locului. După ce revin cu explicații și îi arăt unde trebuie să completeze, „romglezoai­ca” tresare. „No, no name, no num­ber. No!” (n.r.: „Fără nume, fără număr”).

După alte cîteva bătăi de gură i­rosite, convins că nu voi găsi pe ni­meni să-mi semneze în tabel, mă îndrept înapoi către stația de tramvai. Aici mă bate gîndul să-mi re­în­cep activitatea, dar ideea că aș pu­tea fi confundat iarăși cu vreun soi de stalker (n.r.: urmăritor), mă întoarce din inițiativă. Mintea îmi stă doar la biroul de acasă și la banii ima­ginari care mi-au rămas.

Data vi­i­toare voi reveni îm­brăcat la costum, poate am mai multe șanse cu spaniola sau italiana. Aș încerca cu franceza, dar nu mă prea descurc.

Iulian BÎRZOI