Mihai Zaborilă: Opera este o disciplină mult mai severă decît orice cazarmă
Microfonul de serviciu 28 martie 2012 Niciun comentariu la Mihai Zaborilă: Opera este o disciplină mult mai severă decît orice cazarmă 58În „aș fi fost un anonim dacă nu exista Opera”, stă scris crezul artistic al regizorului ieșean Mihai Zaborilă. Pentru a insufla și generațiilor mai tinere atmosfera caldă în care se petreceau lucrurile la începuturile Operei, în urmă cu cîțiva ani regizorul s-a apucat să scrie o istorie a „casei” în culisele căreia a crescut timp de 50 de ani. Acum însă, sămînța zîzaniei a încolțit în interiorul instituției de artă și orgoliile unor oameni au dezbinat familia care se formase la Opera Națională. S-au dus vremurile în care directorul, instrumentiștii, coriștii, balerinii sau interpreții trăiau ca frații.
Cine v-a ascultat ultima „glumiță lirică”?
Publicul și colegii mei. De la o vreme încoace, cei care eram la înființarea Operei de Stat din Iași, în 1956, sărbătorim evenimentul pe 1 iunie, ne întîlnim acolo, facem o poză, vorbim despre atmosfera de atunci și tot atunci povestim lucrurile frumoase pe care le-am trăit.
De unde a apărut „Mirajul scenei”?
În copilărie am cochetat mai mult cu pictura și tatăl meu m-a încurajat cu asta, dar nu eram deosebit de talentat. În schimb, el a fost cîntăreț bisericesc, iar un frate mai mare decît mine cu șase ani, care era la școala normală, cînta la vioara. I-a plăcut atît de mult încît a ajuns directorul Filarmonicii din Bacău. Cînd venea el acasă, în fiecare vacanță, aducea cîte un instrument nou și atunci a început chemarea mea pentru scenă. Asta cu toate că, după ce am terminat și eu școala normală, aveam intenția să mă fac doctor. Am vrut să dau la medicină pentru că mi-a plăcut haina lor albă. Dar nu am putut să fac asta din cauză că, atunci, admiterea era pe bază de dosar, iar eu depășeam plafonul salarial al familiei cu 20 de lei și nu am avut dreptul. De fapt, era același lucru. De partea aia eram medic pentru trup, de partea asta am fost medic pentru suflet.
Așadar nu regretați că nu ați putut intra la medicină.
Nu știu dacă a fost sau nu noroc că nu am putut intra, dar eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ținut pînă acum. Nu am ce să regret și nici de ce să roșesc, cu toate că atunci cînd am început eu Conservatorul aveam 33 de ani și am stat în bancă cinci ani cu copii de 18 – 20 de ani. Cum am intrat în Conservator, eram cunoscut deja, și atunci au început necazurile, invidia, și în anul al III-lea m-am ridicat împotriva nepotismului. M-am ridicat împotriva profesorilor, m-au făcut protestatar, m-au dat pe mîna Securității și din 1963 pînă încoace, tîrziu, am tot fost dat în primire de la unii la alții. Am făcut lucruri deosebite, dar numele-mi era ocultat întotdeauna. Ultima dată, chiar în ’89, am fost la prim-secretarul din Iași și am întrebat: „Tovarășu’, vreau să știu, este indicație de partid să nu-mi apară numele nicăieri?” El a dat din colț în colț și nu a știut ce să-mi răspundă.
Însă, înainte de a veni la Operă, unde am dat vreo patru concursuri pentru admiterea pe postul de regizor tehnic, am fost dansator în ansamblul armatei și acolo am descoperit și mi-a plăcut tot travaliul acesta de pe scenă. Era acolo un regizor foarte bun, un suflet de teatru, și mi-a fost drag să-l ajut. Am învățat de la el timp de cinci ani și apoi am participat la admitere. Îmi amintesc că am fost zece candidați, iar admiterea avea incluse probe de atenție pentru că tu, ca regizor tehnic, trebuie să urmărești partitura muzicală și, la o măsură anume, trebuie să dai împușcătura. La a patra probă, la citirea acesteia, am stat 40 de minute silabisind numai ritmic ra-ta-ta-ta-ta-ta. Experiență aveam și de la Studioul artistului amator pe care l-am organizat în timpul stagiului militar de la București. Era o echipă artistică cu militari din toată țara pentru care eram și dirijor și regizor. Cu ei am cîștigat mai multe premii și mai tîrziu cînd am mai trecut pe la sediul armatei am văzut fotografii pe pereți cu mine, parcă, ce eram eu? Eram și eu un om ca toți ceilalți.
Apanajul și succesul în artă nu sînt numai al unei individualități
Opera a fost înființată pe 1 ianuarie 1956, iar Stagiunea a început pe 1 noiembrie. Ce s-a întîmplat în acest timp?
Ianuarie e un fel de a spune. Încercări de operă au fost și în timpul Primului Război Mondial. Cînd au fost refugiați aici Guvernul și Regele Ferdinand, George Enescu a format un nucleu, o societate muzicală, și au dat spectacole. Cei care au cîntat în această orchestră au jucat spectacole de operetă și între cele două războaie mondiale. Atunci, cu gustul acesta pentru artă dezvoltat, au insistat la autorități și, pe 26 decembrie 1955, s-a expus motivul pentru înființarea Operei de la Iași. Atunci s-a dat Hotărîre de Guvern pentru 1 ianuarie 1956, dar concursul propriu-zis pentru ocuparea posturilor a început în martie. Au fost peste 500 de candidați din toată țara, printre care erau mulți oameni de valoare care băteau la poarta consacrării, dar care aveau voce și care cîntau deja în corurile academice de la București. S-au selectat și, apoi, în aprilie, a fost numit director Ioan Goia, un copil de trupă care a cîntat în orchestra Operei din Cluj, un om cu deschidere foarte largă, autodidact, care cunoștea tot laboratorul de operă. A venit aici în aprilie și a insistat să se facă pregătiri, dar nu avea nici un ban pentru că venise doar cu servieta subsoară și cu delegația de directori. Nici bani de ojă nu avea și cu ce să faci tu instituție, că nu ai o vioară, nu ai un pian, nu ai nimic. Ei, și de toate a făcut rost. S-a zbătut pînă le-a adunat pe toate. Uite, acum, Palatul Culturii este în paragină, dar și acolo s-au dat niște spații pentru repetiții, s-au dat altele la liceul Alecsandri, pentru că trebuiau spații pentru ateliere de croitorie, cizmărie, tîmplărie și multe altele. Toate le-a făcut acest magician, pur și simplu, dar le-a făcut ajutat de noi toți. De la 1 iunie, toată lumea ajuta unde era nevoie, nu conta că el este solist sau instrumentist. Fiecare punea mîna și nu trebuia să îi cheme nimeni. De asta spun că am fost ca niște frați. Mai mult chiar, am fost o familie la înființarea operei acesteia. Cît a fost directorul acesta așa era atmosfera. Și încă cîțiva ani după, iar pe urmă relația a început să scadă. Mi-a plăcut foarte mult lumea aceasta, dacă nu mi-ar fi plăcut, nu stăteam, pentru că este destul de grea viața în teatru. Este grea în sensul că teatrul, mai ales opera, este o disciplină mult mai severă decît orice cazarmă pentru că lucrezi, în special în muzică, numai cu partitura, adică cu fracțiuni de timp.
Fiind regizorul de culise al Operei ați ridicat cortina primului spectacol. Ce era dincolo de ea?
Multă siguranță. Era primul spectacol, dar emoțiile mai mari erau la cei din sală. Inclusiv colegii care erau printre spectatori erau mai emoționați decît cei care intrau pe scenă. Aceștia puteau să intre fluierînd, așa de siguri erau pe ei pentru că, fiind primul spectacol, s-a muncit extraordinar. Opera „Tosca” s-a repetat patru luni, dar travaliul acesta de pregătire al unei operei începe cu repetiția individuală, după aia sînt repetițiile de ansambluri, duete, scene colective, după aceea cu corul și apoi cu orchestră. Patru luni s-a repetat încontinuu și cu regim foarte sever. Dar fiecare și-a făcut treaba, pentru că se trăgea de el ca să existe siguranța că lucrurile se știu.
După primul an, instituția a fost propusă să reprezinte cultura românească în URSS. Am fost împreună cu Teatrul Național cu trenul în Republica Moldova și am stat 20 de zile acolo. Ei erau vreo 250 și noi aproape 200. Cu mașiniști, cu tehnicieni, cu decoruri, cu toate. Teatrul a dat cinci spectacole, începînd cu „Baba Hîrca”, și noi trei, „Tosca”, „Traviatta” și „Bărbierul din Sevilla”. Însă au fost foarte bine primite toate pentru că așa era atunci, se spunea că URSS este o minune. Curge lapte și miere acolo, motiv pentru care am fost primiți ca nu știu ce peste tot. Așadar, atunci, la lansare, totul a fost o coeziune sufletească. Asta a fost acolo. O legătură sufletească și respect deosebit unii cu alții, ceea ce nu este acum. Acum se duc cu un memoriu la Holender, cu hîrjoană între ei. Mă doare capul de ce văd pe Internet, la calculator, despre ei. Mă îmbolnăvesc cînd văd. S-a ajuns într-un așa hal, încît un absolvent de Conservator vorbește într-un limbaj obscen despre colegii lui. E un comportament abject după părerea mea. Omul de artă trebuie să aibă mult bun simț. Apropo de regizorul de culise, îmi amintesc că mereu vedeam un bărbat la spectacole care se așeza pe același loc. Era un doctor pediatru care venea permanent la operă și pe care mereu îl vedeam, cînd mă uitam pe ocheanul de lîngă cortină, pe locul 13 rîndul 13, și acum am aflat că este unul dintre cei care are cea mai completă colecție de programe ale Operei din Iași de la înființare. Pe lîngă acestea, medicul de care vă vorbesc are toate libretele care aveau rolul de a pregăti spectatorul, motiv pentru care se copia tot textul operei și li se dădeau oamenilor din sală pentru o mai bună înțelegere.
Nu îmi pare rău, dacă nu aș fi făcut treaba asta, aș fi fost un anonim
Spuneați că succesele Operei de la Iași s-au datorat unei unități de gîndire. Se poate explica situația de acum prin dezbinarea acestei unități?
Da. De ce am spus unități de gîndire? Pentru că apanajul și succesul în artă nu sînt numai al unei individualități. Într-un spectacol, dacă strălucește un interpret, acela nu este spectacolul întreg, nu este operă întreagă cînd se focalizează toată atenția asupra unui singur individ. Spectatorul trebuie să înțeleagă ce a gîndit geniul acela care a scris opera, un Vivaldi, un Verdi. Acela a gîndit o operă de ansamblu și a lucrat o temă, iar cel care repune treaba asta în pagină trebuie măcar să simtă cît de puternice sînt legăturile în operă, pentru că, pe partitură, sînt lucruri seci, tehnice. Ca interpret, într-un duet de dragoste, nu pot să fiu eu din Partidul Liberal, iar tu din celălalt. Pentru că nici eu nu îți transmit ție, nici tu nu îmi transmiți mie. Partenerii de scenă trebuie să transmită un sentiment pur în muzică, asta este scopul asamblării duetelor. Nu trebuie să strălucească numai dirijorul sau directorul. În primul rînd, indiferent ce serviciu face cel care mînuiește decorul sau cel care face machiaj, oricare dintre cei care au contract cu scena, trebuie să fie oameni de suflet pentru că ei îi sprijină moral pe cei care se pregătesc să urce pe scenă. Iar orice interpret are mari emoții și, dacă i-ai creat o anumită stare, ratează. Nu observă publicul, dar cei care sînt din instituție își dau seamă că nu e în forma în care trebuie să fie. Asta mi-a plăcut și pentru asta am muncit de dimineață pînă seara. Spre exemplu, cînd am început studiile, dimineața eram la Conservator pînă la ora 1, iar la 1.30 trebuia să fiu la Operă că începeau repetițiile, iar dacă nu dădeam eu, regizorul, semnalul că totu-i gata, spectacolul nu începea, și atît îmi trebuia. Astfel am muncit ziua, iar noaptea îmi făceam temele. Și nu îmi pare rău, că nu am pierdut timpul în zadar, pentru că dacă nu aș fi făcut treaba asta, aș fi fost un anonim.
Cine știe cîte cavouri s-or fi făcut din materialele pentru teatru, cîți stîlpi la gard pentru vile, cîte trotuare?
Pe cîte acte credeți că este structurată „Comedia reparațiilor”?
Păi cam patru acte. Ce se întîmplă. Eram încă în instituție cînd au început reparațiile și după aia m-am retras. Am început activitatea cu „Tosca” și „Puccini” si am avut șansa ca, după 50 de ani, să mă retrag tot cu aceștia. Multe dintre întîmplările din această perioadă le-am și consemnat din nevoia de a prezenta și publicului ce s-a petrecut cu această instituție în care eu am dat semnalul de începere a primului spectacol de ridicare a cortinei. Am stat 50 de ani pe scena ieșeană, din 1956 pînă în 2006, și, după ce am plecat, s-a stricat toată atmosfera de acolo și a început degringolada care e acum. Eu am ținut piept și le-am dat peste nas tuturor care o luau razna, atît cît am putut. Atunci, după retragere, în 2007, a fost o conferință de presă cu ziariștii și eu am avertizat că autoritățile nu se vor ține de cuvînt și aș fi vrut ca presa să țină din scurt această cacealma a reparațiilor, numai că nimeni nu a mai făcut nimic. Mai mult, eu am tot spus despre lucrurile astea de amorul artei și din conștiința mea că trebuie să împărtășesc și altora din ideile mele. Nu știu cît de bine voi ajunge eu, dar uite că prin articolele astea l-am cîștigat pe Holender, artist român pentru care am toată admirația.
Reparațiile au început chiar din primul an în care a venit directorul Goia, cînd a trebuit să facă anumite adaptări pentru viitoarea operă din Iași, pentru că Teatrul Național era construit din 1896, după nevoile de atunci. Astfel a mărit fosa, pentru că cea de atunci era pentru vreo 12 – 14 oameni, se putea juca „Baba Hîrca”, dar pentru operă trebuiau să încapă 50 de oameni, și a scos două rînduri din sală ca să o refacă. Atunci s-au burzuluit oamenii de la teatru că le distrugem clădirea și au scris un articol la „România Liberă” care a făcut o vîlvătaie, un incendiu pur și simplu. Deci scandalul și invidia între cele două instituții a început de mult. După aceea, a evoluat pe parcurs, iar unii dintre actori ne spuneau că „domnule, noi sîntem stăpîni”. Care noi? În fond, eu am să spun treaba asta: trebuie să apară acolo sus nu doar Teatrul Național, ci Teatrul Național și Opera Română din Iași, pentru că sînt două instituții. Cum sînt ei chiriași la stat, așa e si opera. Sîntem chiriași la stat, nu la teatru. Pe urmă, pentru că era spațiul restrîns și nu îi ajungea directorului, s-au inițiat demersurile să se construiască o prelungire a clădirii vechi în stilul respectiv. Întîmplarea a făcut că mi-a dat mie proiectul să-l duc la București la vizat și m-am uitat în el de curiozitate. Cum este clădirea de actuală a teatrului și a operei, ea trebuia făcută cu încă 13 metri spre Filarmonică și în spațiul care se construia trebuia organizată o curte interioară pentru mașini, să nu fie țigănia care este acum împrejur.
Știți de ce nu s-a mai realizat?
Nu s-au mai făcut pentru că, un actor de teatru, la o întîlnire din campania de alegeri cu Emil Botnăraș, le-a spus: „Tovarășu’, a venit opera asta și ne distruge clădirea noastră”. Și ce putea să-i răspundă. „Tovarășe, mai studiem”. Și s-a studiat pînă s-au închis robinetele la bani, și cînd s-au închis, s-a făcut clădirea în două zile. Au lipit-o pe cea veche de cea nouă, geamurile dintr-o parte sînt blocate, cele de dincolo la fel, balerinii nu au aer la cabinele lor, dincolo actorii la fel. O mizerie. Asta este a doua lovitură.
Pe urmă, comedia a continuat cu organizarea spațiului interior. Aripa aceasta nouă s-a făcut pentru nevoile operei, în special. Ea trebuia să prevadă birouri, sală de balet, sală de mijloc pentru repetițiile generale cu baletul și orchestra și încă o sală mare pentru cor. Însă a venit directorul teatrului și a zis că „eu vreau să fac o sală pentru aia, o sală pentru cealaltă și trei scene”, cum de altfel a făcut și directorul de acum. Calamitatea asta se datorează și lui pentru că vrea el să se extindă, să strălucească teatrul. Ei, și atunci am intrat iar în conflict și ne-au chemat la partid. Acolo, la urmă, le-am spus celor ce aveau ordine să rezolve situația: „Să știți că zîzania dintre aceste două instituții o să meargă pînă jos, la ultimul om. Iar între două instituții de artă nu știu dacă trebuie să existe așa ceva”. Și le-am dat exemplu o situație care se petrecuse înainte cu trei zile. Eu atunci avusesem un spațiu de timp pentru repetiție pînă la cinci. Mai aveam cîteva măsuri de final și au venit electricienii de la teatru și ne-au închis lumina pentru că trebuia să înceapă ei repetițiile. Deci am învîrtit macazu’ și am cîștigat al treilea act.
Al patrulea și ultim act s-a consumat în 2007, cînd o realizatoare de la TVR Iași a făcut la Teatru Național un material pentru un articol cu numele „4 martie ’77, cutremur natural, la 30 de ani cutremur artificial” care nu a mai fost difuzat deoarece mi-a spus că, înainte cu două zile de difuzarea materialului, a primit un telefon de la un nivel mai înalt decît ministrul de la București pentru ca să se oprească emisiunea pînă vine directorul Hadji Culea de la Cluj. Acum s-a spus că va fi gata în mai. Însă constructorii au dat pe dinafară și în interior este mizerie. Mai au scena înăuntru. Domnule, dar nu puteai face de la început interiorul și pe urmă pe dinafară? Că nu așa a fost prevăzut în proiect. Domnule, da te-ai trezit după șase ani că nu e prevăzut în proiect scena? Nu, pentru ca să se fure. S-a furat groaznic, păi eu am zis cine știe cîte cavouri s-or fi făcut din materialele pentru teatru, cîți stîlpi la gard pentu vile, cîte trotuare.
Atunci s-au îndeplinit cuvintele mitropolitul I. P.S. Sebastian Rusan care atunci cînd a binecuvîntat înființarea Operei a spus că se teme „ca nu care cumva tot voi să o stricați?”
Da, cuvintele acestea m-au marcat pentru totdeauna. La început nu le-am dat importanță, dar acum cînd am început să mă gîndesc am ajuns la concluzia că uite, mitropolitul a avut dreptate.
Anul trecut, în martie, spuneați la Opera din Iași că s-a deschis cutia Pandorei. De data aceasta a izbutit să iasă din cutie și Speranța alături de spiritele rele?
Speranța mocnește la toată lumea, dar după ce s-a deschis cutia Pandorei s-a stricat atmosfera. Eu aveam 27 de ani, și primul director, care era cine era, m-a trimis să fac o treabă care nu era de competența mea și i-am repezit ușa în nas, la vîrsta aia, dar după cinci minute mă chema și se purta de parcă nu se întîmplase nimic. Ăștia de acum te țin minte de nu te mai vezi. Eu am semnalat și lucruri bune despre realizările de pe scenă, dar ce se întîmplă acolo înăuntru este cancer. Acolo este metastaza. În imaginea instituției dinafară nu se prea observă, dar este vorba de atmosfera din interior. Ca să scriu o carte în care să cuprind istoria trăită a instituției am plecat la Deva să mă izolez pentru că primeam telefoane care mai de care. „Domnule, uite mai am cîțiva ani pînă la pensie, ce să fac? Domnule, se deschide Palas-ul mă duc să caut acolo un post.” Din cauza acesta zic că în interiorul Operei este o tortură și un dezastru continuu.
Sursa foto: www.universulprieteniei.org
Adaugă un comentariu