Copila care și-a tăgăduit adolescența

Diana era în clasa a opta și avea 16 ani cînd a rămas însărcinată. I-a fost frică să le spună părinților, la fel de tare cum i-a fost frică să meargă la un ginecolog „să rezolv cumva”. Tot încerca să amîne momentul, cu atît mai mult cu cît ai ei, care erau plecați în străinătate, erau îngrijorați mai degra­bă pentru că se apropia examenul de ca­pa­citate. Nu a găsit un moment oportun în care să le povestească pînă abia după trei luni „și puțin, cînd oricum era prea tîrziu să se mai poată face ceva”. Era printre cei mai buni elevi din clasă și participa cu regularitate la olimpiade, în special la limba română. Acum, pri­vind înapoi, constată că „ai noștri s-au obișnuit cu ideea, dar în timp. S-au supărat foarte tare că nu le-am spus în timp util ca să renunț, dar oricum eram și prea tînără să merg la ginecolog”. Știa că „nu este normal” să facă un co­pil atît de devreme.

Locuia în Buhuși, un oraș mic, unde bîrfele nu pot fi „nici evitate, nici oprite în vreun fel, și lumea se ui­ta urît, mă știa tot orașul, ajunsesem să fiu cunoscută și eu habar n-aveam. Nici nu m-a interesat, nu am fost vreo cli­pă complexată din cauza asta.” A fost ne­voită să întrerupă un an de zile școa­la, după ce fusese admisă la un liceu foar­te bun din Bacău, iar în anul următor, cînd s-a reînscris, a rămas în orașul natal, „acum nu îmi mai permiteam să pierd timpul făcînd naveta”. Nu a re­gre­tat niciodată că l-a păstrat pe Sa­bin, cu atît mai mult cu cît tatăl lui, Că­tă, i-a fost alături tot timpul.

„De născut, am născut prin ceza­ria­nă, dar îmi era imposibil să alăp­tez”, fiind dintotdeauna foarte firavă, cu o talie de viespe și niște mînuțe subțiri, pe care i le-acoperă părul brunet, foar­te des. Așa că a fost nevoită să plătească asistentele ca să-l hrănească pe copil. „S-au comportat groaznic, mă tratau în ultimul hal, fiind așa de tînără nici nu se uitau la mine. În prima zi, l-au ținut pe Sabin la reanimare, apoi mi l-au adus mie în salon. Nici măcar nu l-au dus în sala copiilor. Operația era mare și încă mă mai durea, dar nu am rezistat în condițiile-alea decît cinci zile”. Apoi a cerut să fie externată. „Ce­zariana m-a costat destul de mult pen­tru că, în condiția în care eram eu, nu pu­team să risc și am fost nevoită să dau o mulțime de bani și medicilor și asistentelor. Și tot degeaba, m-au tra­tat foarte urît.” Așa că s-a mutat apoi la Cătă.

Fără judecată la facultate

Copilul l-au crescut singuri, iar Di­ana-și amintește cît de greu le-a fost în primul an, cînd nu știau cum să-l tra­teze și ce să-i facă. Cătă era în clasa a unsprezecea, iar „bunicii lui, care stă­teau în centru, aproape de liceu, nu ne-au ajutat, le-a fost mai simplu să nu se complice. Și am fost nevoiți să plătim dădacă pentru orele în care eram la școa­lă.” Iar la școală, colegii de clasă trăiau cu impresia că este favorizată, dar ea s-a simțit persecutată patru ani. „Oră de oră, zi de zi, mă ascultau și trebuia să știu, altfel mă pedepseau mai aspru decît pe colegi. Și ei co­men­tau. Ei, care nu aveau acasă altceva de făcut decît să învețe, și unii nici mă­car bacul nu l-au luat.” În contextul în care, ca ea să poată să învățe sau să-și facă temele, trebuia ca tatăl să stătea cu Sabin.

A făcut în liceu matematică-in­fo­r­matică și acum este în al doilea se­mestru la Medicină Dentară, la Si­biu, iar Cătă a terminat facultatea, lucrînd astăzi pe un post de operator calculatoare. „Colegele de facultate nu m-au judecat nici o secundă, mai tare au fost surprinse la început. Dar se vede di­ferența de mentalitate, de perspectivă”. Sabin are acum cinci ani și mer­ge la cămin cu program prelungit, iar cînd Diana are ore pînă tîrziu, cole­ge­le ei din alte grupe se oferă să îl ia de la cămin. „Simt cum chiar apreciază că am fă­cut un copil devreme, pentru că dacă la noi facultatea durează șase ani, să naști «după ce te realizezi profesional» este cam tîrziu”. Cel mic e în gru­pa pre­gă­ti­toare, unde ar trebui să fie abia anul viitor, iar educatoarea i-l laudă mereu Dianei: „Citește cursiv și este cel mai bun din grupă, iar, spre deo­se­bire de colegii care abia silabisesc, se descur­că excelent”. Simte că acum, în sfîr­șit, au reușit să le demonstreze părinților că efortul pe care ea și Cătă l-au făcut a meritat din plin.

Livia RUSU