Lăstarul din mîna unei tinere

Cu siguranță că, dacă aș cunoaște-o pe Teodora de cîțiva ani, mi-aș da sea­ma că în spatele celor 20 de ani nu s-a ascuns mereu zîmbetul sincer pe ca­re îl poartă acum pe buze. Deși o văd pen­tru prima dată, liniștea din cameră este acoperită de glasul molcom cu care de­ci­de să vorbească, nu înainte de a se așe­za comod, ca la o discuție între prie­teni.

Începe să îmi povestească, iar cu­vin­tele curg ca într-o înșiruire firească. „Co­pilul meu e momentan la părinții mei, dar mîine merg acasă. Abia aștept să îmi sară în brațe din nou”, spune în timp ce ochii îi sclipesc doar la gîndul că îl va revedea. Este mîndră de Florin, bă­ia­tul său de aproape patru ani, pe care îl con­sideră o fericire meritată. „L-am cres­cut singură, sprijinită de părinții mei, du­pă ce am decis să mă gîndesc și la bi­ne­le meu.” Atît mama cît și tatăl ei au pus fericirea fiicei lor pe primul plan și i-au dat șansa de a alege cum își va continua viața. Își strînge degetele firave și fa­ce ochii mici, încercînd să își aducă amin­te ceea ce a reușit să uite după trei ani de zile. S-a căsătorit de tînără, cu un băiat mai mare decît ea cu un an, care urma să devină preot, iar la scurt timp a apă­rut și copilul, cînd Teo avea 17 ani. „A­cum îmi dau seama că am fost cre­du­lă, naivă, uneori chiar supusă, însă gre­șea­la a fost compensată de faptul că acum îl am pe micuțul meu alături”, continuă să povestească răsucind mîinile firave pe care le ține în poală.

La puțin timp după ce și-a format o nouă familie, Teodora a simțit că în­ce­peau să apară probleme, iar majoritatea aveau ca pretext plînsetele co­pi­lu­lui. „Deja știam că va veni acasă ner­vos, cu chef de ceartă și va trebui din nou să mă duc în altă cameră să îl liniștesc pe Florin, care, ca orice copil, plîngea sau scîncea din cînd în cînd.”

Un pas spre maturizare

Divorțul a venit aproape inevitabil după opt luni de la nașterea copilului și a fost ca o maturizare pentru Teo­do­ra, care și-a găsit, în timp, echilibrul. „La început ai ten­dința să plîngi, să te victimizezi, dar în cîteva zile trece. Tre­bu­ie să te gîndești că ai pentru ce să conti­nui să lupți, să gă­sești un motiv pertinent, iar pentru mine rațiunea a fost Flo­rin”, spune Teo cu o urmă de siguranță în voce. Singurul mo­ment în care s-a bucurat că nu își are copilul aproape a fost pe holurile tribunalului. „Norocul meu a fost că Flo­rin a fost mic și nu a simțit tensiunea dintre noi. Decizia am luat-o în primul rînd pentru binele său, mai bine fără tată, decît cu unul ca el”, adaugă zîmbind și dînd impresia că își amintește de acele zile ca și cum doar le-ar fi visat.

Îmi spune că săptămînile în care era însărcinată au fost printre puținele cli­pe din trecut pe care le-ar retrăi ori­cînd. Mai greu a fost în primele zile du­pă naștere, cînd deja simțea lipsa bur­ti­cii. „Începuse să îmi placă faptul că toți îmi spuneau «Graviduța» și că aveau ceva mai multă grijă de mine”, ține să adauge cu un ton șăgalnic. Recunoaș­te că și disciplinele de la Psihologie au a­ju­tat-o să înțeleagă altfel suferințele vie­ții.

Acum este în ultimul an și își face griji cum se va împărți ca mamă și studentă între rîndurile licenței. „Știu doar că mă voi descurca, pentru că el îmi dă o mare doză de putere. E un copil foar­te inteligent, înțelege din priviri că ești cuprins de o anumită stare. Te mîngîie cu privirea și asta ajută enorm orice ma­mă.” Cît de curînd, Teodora își do­reș­te să revină la o singură parte din trecut: să fie din nou învățătoare. A profesat doar zece luni, însă acele zile au fost de ajuns pentru a realiza că dintotdeauna i-au plă­cut copiii. „Momentan mai am o do­rin­ță care aștept să se îndeplinească. Vreau ca programul meu să cuprindă doar trei rubrici: copil, serviciu și acasă. Asta e tot ce am nevoie.”

Mădălina OLARIU