Răzvan Voiculescu: Dacă mi-aș da într-o zi seama că de fapt am un țel, momentul acela ar fi o mare pierdere pentru mine

Microfonul de serviciu Niciun comentariu la Răzvan Voiculescu: Dacă mi-aș da într-o zi seama că de fapt am un țel, momentul acela ar fi o mare pierdere pentru mine 159

Într-un timp, Răzvan Voiculescu era „fotograful scriitori­lor”, mari autori își treceau chipul sub ochiul aparatului său. Într-o zi însă, și-a pus șaua pe motocicletă, s-a înarmat cu o cameră de fotografiat și a plecat să caute drumuri pe care să își lase primul urmele. Fără vreun țel sau țintă, pentru că niciodată nu i-a plăcut să știe dinainte ce îl aștepată sau ce urmărește. A căutat să lase moștenire celor care vin imagini cu bătrînii de acum, cu satul în paragină, gol, căci doar cu astfel de imagini se poate împăca. Doar în durere găsește emoție și freamăt. Restul e bucurie – care ne face să nu ne gîndim la nimic.

Faceți „fotogra­fii” sau „poze”?

Eu am zis me­reu că fac fotografii. Din punctul meu de vedere, diferența dintre acestea două este că „poza” e rezultatul unui click pe care un om îl face cu un aparat în urma unei emoții de moment, ca să își aducă aminte de ceva – de la clasicele „nuntă” pînă la peisajul din Malaysia pe care l-a des­co­perit el –, iar „fotografia” este o pictură cu o pensulă foarte modernă.

Pînă la urmă, mă consider un pictor ratat și frustrat care nu are abilitatea de a ține o pensulă în mînă ca să reproducă cu emoție ceea ce vede. Și dacă nu am putut studia pictura, am studiat fotografia, pe ca­re nu o consider o artă inferioară, dar cu siguranță mai limitată.

Dar dumneavoastră vă place să stați la fotografiat?

Nu, recunosc că mă simt foarte incomod, nu e în natura mea să stau in­vers și atunci, îmi produce un disconfort, știind ce dificultate are cel care stă de cealaltă parte a aparatului. Mie fotografii­le mi le face o doamnă pe care o știu de aproape 20 de ani și cu care mă simt confortabil. Că de fapt asta contează, trebuie să existe un confort. Exact ca în por­tre­te­le mele, mai mult durează să mă acomodez cu personajul decît să îi fac fotografia. Pentru că din cînd în cînd îmi vine cîte o somitate și e clar că se simte stingheră în fața mea, pentru că eu am o armă în mînă și o împușc tot timpul. Iar ea trebuie să în­ghită și să spună „bine, bine, dar trebuie să arăt cumva”, iar eu trebuie să o ajut printr-o discuție.

De multe ori îi invit să vadă prin apa­ratul meu, în spatele meu, în universul lor. Și atunci, eu vreau să îi eliberez de stres pentru că vreau să văd prin ochii lor ce se află în suflet. Nu în poziții fi­lo­so­fice. Uite, lui Horia Patapievici i-am fă­cut nu știu cîte din astea pentru că așa a vrut el. Și i-am zis: „Horio, hai să îți fac și altfel” și mi-a zis: „Scuze, dar așa îmi place mie”.

Sînteți „fotograful scriitori­lor români” mai degrabă decît cel care străbate cu motocicleta drumuri ne­um­­blate?

Nu, partea cu scriitorii a fost pentru că, într-o perioadă, au venit niște intelectuali la mine, începînd cu Pa­ta­pie­­vici și le-am făcut fotografii. Dar a fost incorect pusă eticheta asta, pentru că nu le-am făcut multora și nici nu mi-am dorit enorm. A fost un moment, un an de zile în care am fost eu la dînșii sau ei la mine.

Eu sînt mai degrabă omul care se ur­că pe motocicletă și o șterge de unul singur, „călăuza”. Dar pentru mine motocicleta este doar o bucată de fier, nu mă in­te­resează în mod special. Am grijă să nu se strice, dar asta nu înseamnă că mă o­cup ca dimineața să lucească. Ideea de a merge hai-hui și plăcerea de a descoperi locuri complet necunoscute, de care ha­bar nu aveam că sînt la o aruncătură de băț de locul unde eram cu o oră înainte – acestea sînt de fapt marile satisfacții pentru mine.

V-ați cățărat vreodată într-un copac așteptînd fotografia perfectă?

Nu, nu. Nici nu m-a interesat vreodată fotografia perfectă, ci doar să am forța necesară, pe care o pierd cîteodată, de a vedea pe cît de des posibil imagini nevăzute în mod normal un om care nu fa­ce fotografie nu le vede.

Și pentru asta e nevoie de răb­dare?

Mai degrabă de multă concentrare. Aaa, că după aia trebuie să aștepți să se întîmple ceva, ca să prinzi, asta e partea a doua. Dar dacă nu ai văzut imagi­nea atunci, nu o mai vezi după aceea. Și mi se întîmplă cîteodată să treacă pe lîngă mine și eu să stau ca un bou și să nu văd nimic.

Marii noștri martiri, precum Coposu, erau niște „Tutankamoni” pentru mine

Ansel Adams, un „geniu al fo­­­tografiei de peisaj”, cum spuneați chiar dumneavoastră, a descoperit mai întîi pianul, cînd avea 12 ani. Dumnea­voastră ce descopereați la acea vîrstă?

Atunci îmi amintesc că am fă­cut o „sesiune foto” cîinelui meu sărind. Mă amuza să îl surprind în postura aceea, să îi studiez mișcarea cînd sare, ca o ga­zelă – deși cîinele meu era un boxer, deci nu semăna sub nici o formă – și am fost bucuros că l-am surprins cum sărea peste un bolovan cu urechile fîlfîind, dar după aia am uitat. Mai am și acum acele fo­to­grafii pentru că sînt singura dovadă că m-a pasionat pe mine ceva atunci; pentru că pînă prin ultimul an de liceu nu am mai pus mîna pe aparat. Nu am mai simțit nici o emoție.

Atunci cu ce vă omorați timpul?

Ca pe orice băiat de 12 ani, mă pasiona, cum mă pasionează și acum, schiatul. De fapt, era mai mult decît o pasiu­ne. Știu că ajunsesem, la un moment dat, pe la 14 – 15 ani să fiu în lotul de juniori al Bucureștiului, apoi am început să pre­dau schi copiilor, ceea ce fac și a­cum. Asta era o mare parte din viața mea, în sensul că descoperisem că este mai mult decît un sport, este și o acțiune so­cială. Pentru că, de exemplu, la atletism, te vezi cu unii și alergi și totul se întîmplă într-un oval de 400 de metri, schimbi trei, patru cuvinte, îți strîngi catrafusele și te duci acasă. La schi mi se pare mult mai complex, pentru că este o acțiune în pri­mul rînd pe un domeniu neuzual al omului de oraș. Asta este prima mare diferență.

A doua este că, odată ce ești într-un context foarte special – muntele – au­to­mat înseamnă că ai mai multe pasiuni în comun cu cel cu care schiezi. Înseamnă că îți place ideea de munte, de frig, de alu­necare, de a practica un sport care, im­­perativ, te socializează. Pentru că nu pleci de unul singur, tot timpul ai o echi­pă, te întîlnești cu alți oameni.

Un foarte mare cîștig al nostru, cei din generația trecută, este că la anii ăia ne-am hrănit cu foarte multă cultură, bine însămînțată ca valoare. Dar atunci îți permitea și timpul, pentru că aveai forța a­ceea a tînărului, iar eu am avut bafta să am și niște părinți educați care să îmi predea mai departe această educație și apoi să stau într-un climat al unui om care mîn­ca pe pîine cultură, atît cît o înțelegeam eu. Asta consider că a contat în tot ce în­seamnă noțiunea mea despre anumite tipuri de valori în viață care s-au perpetu­at.

Dar ați simțit bucuria cu­vîn­tu­lui „familie”, cu toate presiunile po­li­tice de atunci?

Da, chiar dacă tata a fost băgat în pușcărie pe criterii politice. A fost un pluton cunoscut de studenți care au mani­festat o săptămînă în ’47 la abdicarea Re­gelui. Și erau proregaliști care au ieșit în stradă și au strigat: „Nu se poate!”, iar ta­ta a fost unul dintre ei. L-au prins și l-au băgat la bulău. Nu l-au ținut cu anii, au fost cîteva luni, dar l-au căsăpit bine în bă­taie și pînă la urmă cu traumele astea ră­mîi sub o formă sau alta. Bine, nu se poa­te compara cu marii noștri martiri pre­cum Coposu (n.r.: Corneliu Coposu, de­ținut politic sub regimul comunist), care sînt niște „Tutankamoni” pentru mine. Pen­tru că mi se pare fabulos ca după 20 de ani de pușcărie gravă să ieși și să spui că i-ai iertat.

Consider că, provenind dintr-o familie care, încă de la generația străbunicului meu, are oameni cu studii superioare, ori­ce am face, sînt lucruri care se transmit mai departe și care consider că au foarte mare însemnătate în educația gene­rațiilor următoare.

Am fost crescut în ideea să o șterg din România

S-a revărsat și asupra dumnea­voastră povara pe care a dus-o tatăl?

Cu siguranță. Ceea ce am simțit eu cînd am început să am noțiunea existenței mele, a fost că nu trebuie să îmi fac planuri în România, ci să plec. Nimeni nu putea să anvizajeze în anii ’70, că peste 20 de ani avea să cadă comunismul. Noi credeam că mai vin măcar două generații la conducere, fiul lui Ceaușescu, apoi ne­potul lui, și așa mai departe. Că pînă la urmă, aveam exemplul chinezesc, unde își tot predau ștafeta. Dar la ei func­țio­nea­ză, pentru că sînt chiar buni muncitori. Sînt buni executanți, trebuie să le dai trea­bă pentru că e în spiritul lor. Aici nu e, noi ne gîndim „cum facem să aranjăm puțin, să fie mai simplu pentru mine, mai complicat pentru ăla, dar eu să fiu au­to­rul, pentru că am muncit extrem de mult”. E trist, pentru că sîntem leneși. Sîntem un popor leneș.

De asta ați și plecat atunci, la începutul anilor ’80?

Am plecat pe considerente po­litice. Am fost crescut în ideea să o șterg din România, să mă exprim liber și să îmi aleg singur viața, iar în anii ’70 – 80, ce să îți alegi? Terminai o facultate și îți spu­neau: „În satul cutare mergi și predai fran­ceza” și acolo erau doi copii care nu știau bine nici măcar româna, darămite altă limbă. Asta era una dintre milioanele de utopii ale sistemului comunist, care nu ținea cont de ce era necesar, așa era directiva. Atunci normal că nimeni nu voia să muncească.

Cum de nu v-ați agățat de zgîrie-norii din New York ca să ră­mî­neți acolo?

America nu m-a atras nicioda­tă ca țară de locuit, chiar deloc. În pri­mul rînd pentru că ei sînt crescuți foarte diferit. Dacă ne uităm puțin la istoria americană, doar cu un spirit ca al lor pu­teai să faci în 250 de ani ce au făcut ei. Există nații care sînt de mii de ani și au rămas în urmă economic și ăștia în 250 de ani conduc lumea și nu pentru că au cîș­ti­gat la jackpot bani, ci pentru că au mun­cit și au muncit pe un sistem foarte drastic. Oa­menii ăia așa sînt făcuți, să des­co­pe­­re, să cucerească, să construiască, să con­solideze. Și atunci normal că pun osul la bătaie și vor să arate că sînt cei mai buni. Și din cauza faptului că sînt așa cons­tru­iți, eu recunosc că sînt puțin cam drastici pentru mine. Adică, nu că îmi place să fiu mai molcom, dar parcă ei sînt cu un pas înaintea puterii mele de a spune ceva ca european.

Ca să spui ceva, trebuie să o faci șe­fului tău și ăluia dacă îi place de tine, te ascultă, dacă nu te place, te trimite acasă. Pentru că el are în răspundere business-ul unui investitor și el consideră că asta e linia. La europeni ești mai ascultat, vocea ta, atît la nivel social, cît și la nivel profe­sional, se face mai auzită, sentimentul es­te că ai cîțiva milimetri în plus de drepturi.

Asta în primul rînd. Dar în al doilea?

Păi, te mănîncă lucrul ăsta, ca european. Cei care se duc pentru că visul vieții lor este o casă cu două etaje și vreo două mașini mișto în față, au parte de con­fortul banal, iar cu acesta mintea uma­nă se obișnuiește cel mai repede. Dar oa­menii care își pun capul la contribuție, care au pretenții de la ei, încearcă să gă­sească alte căi ale rafinamentului care să stimuleze mintea și să facă plăcere. Nu știu, simplul băut al unui vin excepțional care poate costa și 300 de dolari sticla îmi dau seama că este precum citirea unei poezii minunate de-a lui Edgan Allan Poe. Însă și pe asta, ca să o înțelegi, trebuie să ai puțină cultură. Degeaba îl citești, că nu înțelegi nimic din el, nici mă­car pe Arghezi, să zicem, că e mai dige­rabil. Ei bine, în zona asta, trebuie să ajungi la nivelul la care să îți facă plăcere să spui: „Asta este o poezie cu adevărat valoroasă și a produs o vibrație înăuntru”.

Acolo e o societate construită foarte mult pe principiul „Just do it”. Ei, uite de asta nu m-a atras America, deși recunosc că oricînd mi-aș petrece încă șase luni acolo, chiar să muncesc și să văd foarte multe locuri, pentru că America este foar­te darnică. Dar nu am cum să fac asta, decît dacă am descoperit țiței în spatele curții.

Pentru mine, cel mai important rămîne drumul

Cum arată un instantaneu al României din perioada în care v-ați întors definitiv?

Nu mai diferit decît în prezent. Sigur că acum România e puțin mai or­do­nată, dar atunci era o formă foarte sa­ti­ri­că a unui Turn din Babilon, pe care nu aș putea-o reproduce fotografic. Semăna cu reprezentările lui Escher (n.r.: grafician olandez ale cărui lucrări au ca punc­te de plecare iluziile optice) ale Turnului în care sînt foarte frumos jucate în multe trep­te, planuri, subplanuri, cu diverști omu­leți; compozițional este magnifică, dar în același timp te amețește, îți fură ochii.

Pînă la urmă, era normal ca românii, după 50 de ani în care li s-a spus ce să facă, să fie confuzi, dîndu-și seama că tre­buie să facă ei totul. Și de aici toată miș­carea asta browniană (n.r.: mișcare spontană, haotică a unor molecule de lichid sau gaz), care nu avea nici un fel de în­ce­put, nici un fel de sfîrșit. Așa am văzut-o eu plastic.

Spuneați că în Dobrogea ați văzut drumuri care nu duc nicăieri, dar pe care oamenii locului le străbat zilnic. Ale dumneavoastră unde duc?

Sper că nicăieri. Este un răs­puns cît se poate de sincer. Pentru că nu îmi do­resc să am țeluri. Eu am un drum pe ca­re încerc să îl dovedesc la fiecare lu­crare de-a mea. Pentru mine, drumul ră­mîne cel mai important. Unde duce, nu mă interesează, dar nu înseamnă că nu îl am. Vreau să am sentimentul că în fiecare zi am mai înaintat, am mai înțeles ceva din extrem de puținul pe care aș putea să îl înțeleg.

Dacă mi-aș da într-o zi seama că de fapt am un țel, momentul acela ar fi o mare pierdere pentru mine, deoarece nu doar că nu îmi doresc să îl știu, dar sînt convins că ar fi o mare dezamăgire. Asta pentru că toate marile expectanțe sînt fără un țel. Eu nu cred că sîntem construiți ca să avem scopuri în viață. Pentru că fami­lia, copilul, nu sînt țeluri, ci drumuri. Eu mai departe nu văd.

Este, conform legii geometriei, un­ghiul de fugă. Unghiul infinitului pe care cu cît înaintezi, cu atît vezi cum ți se des­hide șo­seaua. Nu întîmplător se spune, tot în geo­metrie, că acele două paralele, se în­tîl­nesc la infinit. Finalul meu este in­fi­nitul? Care este acela? Complet neimportant.

Sigur că aș putea să am un scop, acela de a-i vedea pe părinții mei sănătoși cît mai mult sau să am cîțiva oameni în jur pe care să îi văd împliniți. Nu vreau să văd durere, mă afectează durerea, cu toa­te că eu cred că prin durere înțelegem lu­crurile, nu prin cele de fericire. Dar nu doresc nimănui care se respectă să zică: „Acela e țelul meu”, pentru că nu cred că știe care este de fapt.

Dacă Dobrogea este „În­ce­pu­tul lumii”, care este sfîrșitul ei?

Tot Dobrogea. Și albumul foto din cealaltă perspectivă ar arăta exact la fel. Nu aș schimba nimic pentru că pentru mine ele sînt sinonime. Este o noțiune foarte vagă asta de „schimbare”; cînd se schimbă? În timp? Care timp? El are o va­loare diferită pentru fiecare. Și atunci, consider că proiecția mea de început este proiecția mea de sfîrșit.

Eu nu am vrut să tratez evolutiv acest aspect, din simplul motiv că nu este un su­biect potrivit și nu mai vreau să fac un alt album despre Dobrogea. Mi s-a mai propus, primul a fost destul de bine primit și am avut o ofertă de la cineva care mi-a zis: „Îți finanțez eu încă un album”, dar i-am spus că eu nu mai fac asta niciodată. S-a terminat, ăsta trebuie să rămînă așa pentru mine. Și cred că așa cum l-am perceput atunci, a cunoscut maximum de valoare. A doua oară ar fi ca și cum ai privi un film. Dacă ai văzut unul la o anumită vî­r­stă și ai înțeles niște substraturi, să nu te aștepți ca peste zece ani să ai aceeași emo­ție. Nu doar că tu nu mai ești deloc același, dar vei avea și un complet alt punct de vedere, așadar riști să fii de­za­mă­git, să îți perturbe memoria minunată de atunci.

Poate că la capitolul imagini statice – fotografie – este mai simplu deoarece văd că am evoluat într-un anumit fel și emoția par­că se maturizează.

Satul românesc moare urît

Credeți că așa și-a imaginat Duiuliu Zamfirescu „Viața la țară”, exact ca în fotografiile acestea?

Pînă la urmă, „viața la țară” este un organism viu care este în perpetuă miș­care, schimbare. Dintre cele zece albume ale mele, cinci sînt despre asta, pen­tru că vreau să fac parte din acei cîți­va care din propria lor interpretare imortalizează pen­tru generațiile viitoare ceea ce ele nu or să mai vadă.

Exact ca în anii ’50, în statele vestice, cînd modernizarea a venit ca un fel de tăvălug și diferența dintre state și orașe era că aveau mai puține case și viață culturală. Dar altfel, ei, ca grad de ci­vi­li­za­ție, erau asemănători. Față de Franța, unde ță­ranul stătea la el și Parisul sau Lyonul erau într-o complet altă lume, decalajul era foarte mare. Și la noi, acest așa-zis pro­gres face același lucru. Nefericirea la noi este că sînt legi care ne permit să nu mai conservăm nimic și efectiv toată lu­mea poate construi cum are chef. Și atunci satul românesc moare urît față de satele țărilor vestice unde oamenii au fost mai deștepți și au zis: „Da, construiți, dar fa­ce­ți-o tradițional. Pe dinăuntru faceți ce vreți voi, dar pe afară, nu”. Vine un turist și vrea să vadă ce înseamnă istoria unui popor pînă la urmă.

La noi, tînărul care a plecat de la țară și s-a dus în Italia să muncească, a trimis bani în România și i-a trimis lui taică-su o fotografie cu o casă care i-a plăcut lui de acolo și taică-su, cum a interpretat el poza, a zis: „Constructorule, cam așa să-mi faci”. Și ăsta a mai schimbat el niște feres­tre, ca să fie mai mari și ies niște erori care sînt plantate ca niște plombe în sate. De asta spun că moare tot ce era mai frumos, natural, simplu, acel bun-simț de ar­hi­tectură, de construcție, care era făcută fără școli, cu un simț al țăranului, al es­te­ticului, foarte frumos, de altfel. Spre exem­plu, bojdeucile astea, culmea, aveau niște proporții care veneau dintr-o ma­te­ma­tică interioară a omului.

Dar țăranul a rămas același?

Nu, nu, Doamne ferește. Să ter­minăm cu Miorița, pentru că nu mai este sub nici o formă valabilă. Acum țăranul nostru este foarte chitit, foarte șmecher. Nu neapărat în sensul urît, dar are o doză acolo. Că ici-colo am găsit niște suflete angelice, asta e altceva.

Deci nu ați mai întîlnit oa­meni ca „nea’ Puiu”, de o sinceritate nedisimulată.

Mai sînt ca el, dar s-au dimi­nu­at. Iar pe nea’ Puiu l-am cunoscut acum vreo 15 ani, avea urechile mai blegi ca ale mele și era ca la 15 ani, deși avea vreo 60 – 70. Îl întreba lumea cîți ani are și el răspundea: „Opt, opt și-un pic”, „Hai, măi, Puiule, nu te uiți la tine?”, „Așa mi-a zis mama, că am opt ani”. Și era îmbrăcat de iarnă, cu un fular enorm și erau 35 de grade afară. Și dacă îi ofereai o bere, nu refuza. M-am îndrăgostit de el pentru că avea un tip de inocență a unui om pe care îl vezi la marginea unui sat, nefiind urît îmbrăcat, ci foarte simplu, răpciugos, așa, dar destul de curat și avea o privire naivă într-o lume care se mișca foarte rapid în jurul lui.

Din bucurie nu înțeleg nimic, ci din durere

Seamănă cotiturile ulițelor cu formele imperfecte ale unei femei?

Nu chiar, virajele acelea la care te referi nu sînt de fapt decît niște curbe ale liniei, pe care cred că le avem în subconștientul nostru matematic, care cre­ea­ză un fel de armonie, de echilibru, atunci cînd urmărești cu privirea o mișcare. Exact ca în filmul „American Beauty”, în scena în care tînărul care se uită cum, într-un colț de casă, vîntul întoarce o pungă. Ăsta este nudul pentru mine. Punga aceea are un joc, un vals fabulos, o linie pe care o desenează și care, printr-un joc natural al mișcării, are ceva din structura armoniei noastre. Ele, mai departe, duc spre ex­pre­sivitate. De asta am spus că nu mă in­te­resează să lucrez vreodată cu modelele. Pentru mine ele sînt deja „îmbolnăvite” de noțiunea „orice, în afară de natu­ra­le­țe”. Ori eu exact asta vreau. Adică, am lucrat cu niște femei (unele dintre ele nu aveau feminitate) la care am văzut ceva acolo, un șold anume, o curbă a sî­nu­lui, care erau foarte speciale. Foarte puține nuduri la mine au chipuri, pentru că fața te influențează.

Nudul poate să fie la fel de bine și un portret, important este ce îți transmite, pentru că eu vreau să te facă să te gîn­dești. Vreau ca un nud să fie o judecată a unei armonii sau a unei non-armonii vo­ite de mine.

„Pictorialele mele sînt foarte spectaculoase tocmai pentru că sînt foar­­­te banale”, spuneați într-un interviu. Atunci unde stă ascunsă amprenta dumneavoastră?

Trebuie să te gîndești la o in­ver­sare între expectanță și ceea ce vezi. Întotdeauna cele mai fabuloase lucruri în viață sînt cele simple. Însăși fericirea noas­tră se raportează la lucruri simple. Așa e și cu fotografia, cel puțin pentru mi­ne. Nu caut spectacolul din ea, caut o poveste, dar care trebuie să fie simplă.

De ce să nu recunoaștem că, într-o via­­ță așa-zis modernă, avem miliarde de lucruri complet inutile în apartamentele noastre de care de multe ori am și uitat. Asta ne duce către nicăieri. Nu putem să trăim. De aceea invit mereu oamenii să se întoarcă la simplu. Le spun: „Duceți-vă la țară, împrieteniți-vă cu un țăran, bateți-i la ușă și poate plecați de acolo puțin mai bogați, că ați avut o discuție simplă des­pre pămînt și fructele lui cu un om care v-a eliberat de o energie de care nu aveați ne­vo­ie”.

În albumele personale se re­gă­sește mai degrabă pierzania, golul. Găsiți mai mult farmec în acestea decît în freamătul citadin?

Păi da, acolo înțeleg ceva. Din bucurie nu înțeleg nimic, ci din durere. Cred că mai degrabă bucuria este dată să fie extrem de trecătoare, Slavă Domnului, că așa îi dăm valoare, față de durere, cu care muncim, pentru că nu este confortabilă. Iar asta ne face să judecăm, să anali­zăm lucrurile, să încercăm să înțelegem ce este cu noi. Atunci devenim un pic mai deștepțind sîntem bucuroși, nu ne gîn­dim la nimic, ci doar la prostii.

Spuneați că sînteți precum „Că­lăuza” lui Tarkovski. Adică cel ca­re găsește drumul pentru ceilalți sau cel care mereu se caută pe sine?

Cîte puțin din fiecare. Da, îmi place să iau oameni și să-i ghidez, să le sugerez să vadă niște lucruri. Este decizia lor dacă vor să o facă pînă la urmă. Dar spun asta în primul rînd pentru că mă caut întotdeauna și Slavă lui Dumnezeu, nu mă găsesc, cea ce mă face foarte fericit. Asta îmi dă energie să mă caut și mîine.

Cristina BABII

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top