Clubul pentru nomazii cerului

Povești fără timbru Niciun comentariu la Clubul pentru nomazii cerului 16

Fie că este vorba de parașutism, planorism sau aeromodelism, instructorii de la aerodromul din Iași au grijă să deschidă cutezătorilor neînfricați ai norilor o portiță către ieșirea din monotonia de zi cu zi. Aceștia nu au reușit doar să creeze campioni na­ționali și internaționali, ci au ajutat și la formarea celor care le-au călcat pragul ca oameni. Dintre aceștia, mulți ajung să cîștige medalii la concursuri naționale, dar ma­jo­ritatea au reușit să-și îmbine pasiunea cu muncă, dînd la schimb combinezonul de parașutist pentru uniforma de ofițer sau halatul de medic.

Ca să îl găsești, trebuie să te uiti că­tre nori. Acolo vei întîlni cea mai mare parte a instructorilor Aeroclubului „A­lexandru Matei” din Iași. De sus, clă­di­rea pare cît o minge, șutată cu prea mult zel dinspre Stadionul „Tine­re­tu­lui” ce și-a găsit loc în mijlocul cîm­pu­lui, rătăcită pe cărările bătucite de vreme de pe dealul Abatorului.

După ce trec de poarta mare și grea din plasă de sîrmă și de cei cîțiva mai­da­nezi întinși la soare pe iarbă, dau de biroul comandantului. Sorin Cons­tan­tin Enghel e exact așa cum ne imagi­năm piloții de luptă, cu mustață, ochelari de soare cir­culari cu rame subțiri, geacă de fîș și ton ferm. A rămas loial aeroclubului din Iași încă din liceu, cînd urma cursu­ri­le de parașutism. Astăzi încearcă să trans­forme ambiția și pa­siune tinerilor care frecventează clu­bul, în performanță. Îl întreb dacă-și mai amin­tește de primul său salt și începe să rîdă. „Îți mai amin­tești de prima dragoste? Cam așa e și cu primul salt, nu poți să-l uiți. Nu poți să descrii emo­ția pe care o ai la al X-lea sau și la XV-lea salt. Nu­mai acolo sus îți poți da seama cum e.”

Origini și țeluri

Ca tradiție, comandantul îmi spu­ne că în Iași s-a dezvoltat întîi pla­n­oris­mul, care trimitea oameni în aer încă de prin 1912, cu un planor al elevilor Liceului Na­țio­nal. Mai apoi, în 1938 cînd s-au pus bazele aeroclubului, au luat naștere și primele inițiative ale pa­rașutismului. Nici zborul cu mo­to­rul nu a fost ignorat, însă lipsa resurselor și a unui te­ren adecvat a dus la dispa­ri­ția sa între timp. Și nu e ușor să reziști cu fondurile pe ca­re le ai, mai ales cînd sponsorii evită să facă parteneriate. „Nu văd reclamă mai frumoasă în a sări cu parașuta și a ve­dea că un parașutist ate­rizează și scrie ceva pe parașuta lui. Cred că toată lumea ci­tește ce scrie pe parașuta lui, nu ? Ei, oamenii de afaceri nu înțeleg chestia asta”, spune instructorul. Singura fi­nan­țare pe care o primesc este de la bugetul de stat, existînd locuri gratui­te pentru cei care vor să facă parașutism sau planorism, cu vîrsta între 16 și 22 de ani. Însă, în ciuda dificultăților, cen­trul a reușit să scoată sportivi apreciați la nivel na­țio­nal și să cîștige premiul pen­tru aeroclu­bul anului cîțiva ani la rînd în 1999, 2000, 2001 iar ultima oară în 2007.

Sorin Enghel îmi spune cu mîn­drie că, în 2008, au participat, în premieră pentru România, la campionatul mo­n­dial de parașutism din Olanda, unde, deși au avut niște rezultate modeste, au ajutat la stabilirea unui record european la suprapunere (n.red.: parașute așe­za­te una peste alta, formînd un diamant sau un romb, în funcție de numărul de persoane) care mai este valabil și acum. „Noi am participat în 2008 cu para­șu­te cu care s-au concurat în anul 1980, la aceeași probă. Ca să vă faceți o idee, adică te duci la For­mula 1 cu trabantul”. Pe rafturile din spatele său stau nenumărate cupe și trofee obținute de sportivi de-a lungul vremii la tot felul de competiții na­țio­na­le și internaționale, dar puține dintre ele sînt recente.

În aer crești mai repede

Una dintre cau­zele pe care mi-o explică bărbatul pentru panta descendentă a rezultatelor este îm­bătrînirea membrilor din lotul ju­de­țean, „în sensul că nimeni nu-i mai poate bate, ni­meni nu mai are frica că cineva le poate lua locul și nu mai dau randament, nu în­cear­că să urce mai departe”. De ace­ea, dar și din cauza resurselor și a do­rin­ței de a ridica șta­che­ta mai sus, numărul de locuri subvenționate este limitat, partajarea fă­cîn­du-se în urma unui test teoretic. „Nu-i ca la facultate, am luat și merg mai departe. Dacă ai luat examenul ăla nu înseamnă neapărat că și mergi să zbori. Sus, pot să intervină alți factori psihologici. Poate să intervină blocajul și ți-a șters tot hardul, nu mai știi nimic”, a spus bărbatul.

Pe ușa micului birou intră Codrin, unul dintre cei doi gemeni ai comandantului, fericit că astăzi nu a mers la grădiniță și că stă alături de tatăl său, care-și dorește ca măcar unul dintre copii să moștenească pasiunea. Ori de la mama, ori de la tata. Domnul En­ghel îmi dă de înțeles că, la fel precum în orice sport, avia­ția te ajută să te maturi­zezi. De aceea, acesta preferă să an­tre­ne­ze copii de la vîrste mai mici și să-i pre­gă­teas­că nu doar pentru competiții, ci și pentru viață. „Avia­ția în general, piloții, și para­șutiștii, chiar și aeromode­liștii clădesc caractere. Păi, gîndiți-vă că vine un co­pil mic la șa­se-șapte ani și se apucă de aeromodele. În primul rînd că-și o­cu­pă timpul cu ceva, nu stă pe calculator, nu-și pier­de vremea prin fața blocului, învață cum să construiască o aeronavă. Poate e doar o joacă, dar fară să vrea învață aerodinamica, învață legile fi­zicii, cînd el nu știe să calculeze sau să scrie. Și ajun­ge în momentul în care vrea să devină pilot sau parașutist, cu multe lucruri pe care deja le știe.”

De aceea, instructorul îmi zice că cei care reușesc de mici să treacă de aceste probe, primesc la vîrsta de 16 ani permisul de sărit, care, din punctul de vedere al maturității, este mult mai important decît un carnet auto, deoa­re­ce ceea ce ei învață jos de la sol, nu poate fi repetat dinainte. Și aici intervin o serie de riscuri, dar acestea sînt calculate și adesea știi exact la ce anu­me te supui – spre exemplu vremea de afară, sau efortul fizic pe care-l depui. „Dacă faci o comparație între cîți își rup gîtul cu mașinile, cîți își rup gîtul cu băutura sau cu drogurile, nu cred că-s la fel de mulți ca la noi. Da, s-a întîmplat să-și sclintească piciorul sau chiar să și-l rupă, dar asta se întamplă și pe stradă. Cobori din autobuz, ai călcat strîmb, sau aluneci pe gheață și ți l-ai rupt”, spune Sorin Enghel. Prin­tre cei care s-au format la aeroclubul „Alexandru Matei” se numără piloți de la TAROM, soldați din armată, me­dici, sau chiar și un profesor universitar de la Politehnică. Acesta din urmă a venit de pe vremea cînd era elev, încercînd pe rînd parașutismul și pla­no­rismul. În prezent, el este membru al lotului județean, reprezintă Iașul în competițiile naționale și, mai mult, aces­ta și-a cumpărat și propriul său planor.

Știința avioanelor în miniatură

De cealaltă parte a complexului, într-o cameră destul de încăpătoare ce servește drept atelier pentru pasio­nații aeromodelelor, instructorul și meca­nicul Eugen Ciurariu lucrează din zori. Aces­ta, cu o pilă în mînă, aduce cî­te­va retușuri unei aripi de avion, care va fi folosit pentru cursa la clasa F3B (A­cro­bații cu modele telecomandate, în interiorul unor spații delimitate). Pe pe­reții din jurul nostru stau atîrnate zeci de avioane în miniatură, sau aeromodele, după cum sînt ele ai bine cunoscute, cu mărimi diferite și povești aparte. Pe me­se zac menghine, pile, imagini cu avioa­ne, borcane cu clei, șipci din lemn și fel de fel de alte instrumente electronice. Bătrînul încă își mai amin­teș­te de cum a ajuns prima oară la cercul de aeromodele și, deși acesta a terminat Fa­cultatea de Filologie, pasiunea l-a în­drep­tat înapoi către ingineria ma­che­te­­lor. Îmi povestește că nu doar cei mici îi pășesc pragul, ci și oameni mai în vîrstă sau chiar pensionari. Du­mi­nica dimineața este de obicei ziua în care aceștia se întîlnesc, fie că-s veniți pen­tru sportul de performantă, fie pentru relaxare.

Iar pentru el, adesea, cel mai ma­re impediment în construirea unui mo­del este timpul, care variază în funcție de ce vrei să asamblezi. „De exemplu, vezi aici macheta unui avion care a zburat după Primul Război Mondial, Mo­ra­ne Saulniere 35. Pentru a realiza o ase­me­nea machetă care trebuie să corespundă întru-totul avionului real, ai nevoie de cîteva luni bune de documentare, uneori chiar șase, după care mai lucrezi aproape un an la rea­li­za­rea machetei. E o munca migăloasă, însă plină de satisfacție”, spune bătrînul în timp ce-și pregătește altă pila. Mai poți să-ți cumperi și modelul neechipat, pen­tru o sumă nu tocmai mică, dar care îți permite să te apuci mai rapid de zbor. Cît mă plimb prin cameră, casc ochii la fiecare jucărie, iar domnul Eugen chicotește în timp ce-mi dă de înțeles că aceste machete construite nu sînt de pus în vitrină, ci sînt menite să răz­ba­tă cerul.

Cît despre competiții, bătrînul aco­perit de rumeguș îmi spune că, deși în­că sînt la început, membrii clubului au reușit să obțină rezultate onorabile, în special la categoria captive, în care trei avioane în miniatură comandate prin cabluri de oțel trebuie să se întreacă într-o cursă de 100 de ture, la care sin­gurul mod în care-ți poți depăși ad­ver­sarul este pe sus sau jos. O altă catego­rie interesantă la care aceștia au participat este cea de lupte. „Două mode­le care au de coadă atîrnate o pangli­că, se luptă. Cel din spate trebuie să-i taie banda celui din fața și așa mai de­par­te.” Mecanicul zîmbește și, cu o mîndrie trădată de ochi, îmi povestește des­pre unul dintre juniorii care a participat și a obținut rezultate la mai multe competiții, printre care cupa Moldovei și campionatul național. Cristi Sandu le-a lăsat o impresia plăcută celor de la club prin modul în care a crescut în di­băcie atît de rapid, într-o perioadă atît de scurtă de timp. El a reușit ca, într-o lu­nă de zile, să treacă de la un model mic la unul mult mai mare, stăpînind o se­rie întreagă de scheme noi, dar și mai dificile.

În timp ce Eugen Ciurariu îmi po­vestește despre băiat, acesta din urmă își face apariția la atelier, abia ieșit de la ore. După ce-l întreb cum se descur­­că la școală, apucă doar să-mi răs­pun­dă că e în clasa a opta, cînd bătrînul com­pletează „se descurcă chiar foarte bi­ne”. Băiatul își amintește că, într-o zi, a ob­servat mai multe planoare în aer și, din curiozitate, a mers pînă la stadionul „Tineretului”. La o privire mai atentă către cer, a observat și niște avioane în miniatură. „Aveam și eu un aeromodel din ăsta și nu prea aveam pe unde să zbor, îl mai foloseam doar pe la bunica. Și după ce am văzut că aici zboară mai multe aparate ca al meu, într-o zi am venit și eu. L-am folosit, totul a fost ok, și m-am întîlnit și cu domnul profesor care m-a adus aici”. De atunci, Cristi a venit în mod regulat, iar vara, cînd era în vacanță, stătea chiar și 12 ore, an­tre­nîndu-se de trei ori pe zi.

În spatele nostru, bateria de la planorul teleghidat s-a terminat de în­căr­cat și băiatul pregătește modelul pen­tru antrenament. Ieșim afară pe cîmp, stabilim direcția din care bate vîntul și ne pregătim de lansare. Din cîteva apă­sări de butoane de pe telecomandă pentru a-i porni motorul, instructorul aruncă planorul înainte și acesta se urcă către cer. Cîteva clipe mai tîrziu, apare și Codrin, curios să vadă ce se întîmplă. Încearcă să ochească pasă­rea din plastic, dar nu reușește. Degeaba încearcă domnul Eugen să-i arate un­de e, căci baiatul se entuziasmează și, du­pă ce se învîrte de cîteva ori în jurul nostru cu brațele întinse, exclamă rî­zînd: „Uitati-vă și la mine! Eu pot să zbor mai bine”.

Iulian BÎRZOI

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top