O prințesă și gazele de șist

Toarnă tare în București și corpo­ra­tiștii care-au ieșit vineri de la mun­că se opresc în centru, la prima be­re din wee­kend. E nasol să pleci de la birou un­de­va pe la șase seara. N-ai loc să res­pi­ri în metrou de taioare și­fo­nate după o zi de lucru, de pungi de hîrtie în care stau înghesuite casolete goale și reviste ca­re te învață cum e tre­a­ba cu cea mai tare di­etă de de­to­xi­fiere din primăvara as­ta.

Moda căr­ților verzi, cu coperte car­to­na­­te, văd că a trecut. La Uni­ver­sitate se aglome­rea­ză și mai tare. Pasajul e plin de stea­guri și pancarte ude de pe care sc­ri­­sul, executat cu marker-ul, se scurge ne­uniform prin porii cartonului.

În cafeneaua de sub intersecția de la kilometrul 0, protestatarii, ăia care au prin­s dragul de-a se întâlni ori de cî­te ori mai tușește vreunul în Par­la­men­t, sorb din cafele. Pe lângă ei, mal­dăre de nimicuri: hîrtii A4 îm­prăș­tia­te pe sca­une – pe care scria ceva des­pre dictatură – un banner împăturit și vo­ci ri­di­cate. Lîngă toate astea, o prin­țesă. O no­bilă coborîtă într-un pasaj re­ce și pli­n, care rîde larg pe o canapea din ca­tifea uzată. E o îndrăzneală.

O militantă cu accent franțuzit, ca­re stă picior peste picior, bea cafea cu pa­i­ul și se învelește în fum de țigară. O re­cunoaște lumea, își dă coate. În lo­ca­lul ăs­ta de mîna a doua, se vînd sa­va­rine ma­ri și vin fiert dulce, ceaiuri la plic și san­vișuri calde.

„Am stat în întuneric pînă acum”

N-am putut înțelege niciodată de ce o prințesă poate fi supărată, cum n-am pu­tut pricepe de ce, după atîția ani de via­ță mondenă, căsătorii mul­te și scanda­loase, îți vine să vorbești des­pre liber­tatea de exprimare. Să te îm­brîn­cești cu jandarmii și să te flu­i­e­re toată Piața Universității cînd te iau și te bagă în du­bă. Firul se leagă. Cînd ieși din secția de poliție, înjuri și strigi cît de mulți îți iu­bești țara. Altfel, ai fi stat bine-mersi la Paris, să bei cafea cu pa­iul lîngă Pla­ce de la Con­cor­de, nu în cafeneaua asta în care amărîții se as­cund de ploaie.

„Am fost bruscați. Nu-mi dau sea­ma, pentru că am stat în întuneric pînă acum. Sper să fie o trezire poate bruta­lă la realitate pentru cîțiva oa­me­ni ca­re privesc Piața Uni­ver­si­tă­ții din fo­tolii, din casă. Ce se întî­m­plă azi e un precedent foarte grav la adresa liber­tă­ții tuturor”, glăsuia Bri­anna, într-o zi în ca­re s-a nimerit s-o întrebe cineva ce na­iba i-a venit să ia­să tocmai acum „din întuneric”.

O bască roșie printre sacouri negre

Să nu ne oprim doar la libertatea de exprimare. Prințesa asta colorată, cu păr portocaliu, bască roșie pe-o ureche și fu­lar albastru, își scrie în CV că e ac­ti­vistă pentru drepturile omului și pro­tec­ția mediului. Vrea o țară cu­ra­tă, în ca­re să nu existe ACTA, nici gaze de șist, nici mine de aur, nici de cupru, ni­ci jandarmi, nici dube și nici gu­ver­ne. Nu știu care e șmecheria cu ga­zele de șist. Am văzut că pro­tes­te­le au început la Bârlad, chiar în fața Pri­măriei. Răz­bo­inica Brianna i-a o­norat, într-un fel, cu prezența. Nu știu pe unde ar mai fi fo­st așteptat de a­tî­ta lume acest vlăstar no­bil, care s-a ri­di­cat din mulțime ca să ne arate e­di­ți­a de buzunar a Cons­ti­tuției țării, în­tr-un oraș în care stră­zi­le urlă de foa­me de asfalt și în care nu multă lume știe ce e ăla gazul de șist. În afară că dă dureri de cap și provoacă „apariția ex­plozivă a bolilor sistemului nervos”, prințesa n-a putut explica altceva. Dar ne-a dat o lecție: că peste tot poate exista o agora.

Ionela SĂVESCU