Păcatul din fața bisericii

Primul stand din Tîrgu’ Cucu la care mă îndrept este cel al doamnei Doina din Ciur­bești. De aici cum­păr baclava de ca­să la trei lei suta de grame și, pînă să intru în vor­bă, apa­re fiica ei, cea care se ocu­pă cu vîn­zare, căci „fata mea e res­pon­sabilă, eu sînt aici doar ca să-i țin lo­cul”, îmi spune ea și se întoare să o cu­mințească pe nepoata vor­bă­rea­ță.

Gust din baclavalele de casă ca­re îmi seamănă tot mai mult cu niș­te sarmale dulci, și mă îndrept fără să fiu atent la săpunurile naturale, la stan­dul domnului Florin An­ghe­lea din Iași. El vinde conserve făcute de soț­ie. Decid să cumpăr un borcan mic de tocană de legume „MAT60” cu șap­te lei și, pînă să văd dacă am „doi lei ca să-mi dea cinci”, mă tre­zesc că sînt intervievat de o echipă de te­levi­ziune, fără nici o introduce­­re. „Doar am venit să mă uit, m-a tri­mis ma­ma”, le răspund fără să mă uit la cameră, cu speranța că vor ple­ca spre alt vi­zi­tator.

Ultima sticlă de vin

Merg mai departe, unde mă aș­tep­tam să fie vin însă bătrînelul de aici îmi spune cu părere de rău că e „doar sirop”. Urmează un stand gol, încă u­nul cu mărțișoare și ajung la unul cu carne. Mirosul produselor de aici ar scoate și-un călugăr de la ru­gă­­ciu­ne, dar e post. Eh! Bă­tr­î­ni­ca de lîn­gă mi­ne se uită cu jind la o bu­cată de brîn­ză pe care tocmai o plă­teș­te și se apro­­pie de mine la me­ze­luri.

Dintre cele două bucăți de slă­ni­nă îi zic doamnei de la Fălticeni că vreau și eu una, dar să vină și colega ca să facem chetă, nu cumva să o pierd. Pînă la urmă o pune pe cîn­tar și, cum costă „doar 5,90” o cumpăr eu. Îi zic lui Mihai, care a urmărit toa­tă scena, că slănina ar merge cu niș­te cea­pă și ce­va vin, numai bine pen­tru domnul de lîngă, care vine de la „Hilița, de unde-s cireși mulți și-i lacul ăla mare”, să-mi propună spre vîn­za­re ultima sticlă de că­p­șun­ică, după cum se laudă. Dar nu mai a­vem bani, s-au dus pe mîn­care. Pî­nă ajunge Livia să contribuie și ea la che­tă, mă plimb prin micul tîrg și ob­serv că din tramvaie oa­menii își lun­gesc privirea spre me­sele din tîrg. Într-un final, colega noastră vine cu zece lei, spre bucuria lui Mi­hai și a mea și mer­gem să luam vi­nul. Tot roșu, dar de altă fir­mă și cu alt gust, era și siropul din sticla cu aspect ieftin al bătrînei care ne-a luat-o înainte vitejește. În mîna stîn­gă ținea strîns sucul cu E-uri, iar în cea dreaptă un coș cu preparate naturale. Pînă la urmă, nimeni n-a murit din prea multe adaosuri artificiale.

Georgel COSTIȚĂ