S-au murdărit pînzele albe

Cred că dintotdeauna m-am în­­trebat, dimineața, un lucru la ca­re, de-a lungul zilei, am uitat să răs­pund. Verbal. Pentru că faptele mi-au dovedit, la milimetru și pi­că­tu­ră, că n-aveam dreptul să mă în­treb de ce fug alții de lucrurile ca­re îi leagă, care-i fac responsabili de una, de al­ta. Și asta pentru că toți o facem, cu se­tea de-o libertate ca­re se plă­teș­te întîrziat.

Fugim direct, fără tăgadă și u­ne­ori chiar fără frica vreunui re­gret pe conștiință. Să recunoaștem că am lăsat de izbeliște mai mulți oa­meni și mai multe vise decît ne pu­tem aminti. Și ce-i mai rău e că mul­te erau chiar visele noastre, dar ne-am scu­turat de ele cum scuturi o um­bre­lă de picăturile lipite de cu­po­la ei.

N-avem spiritul acela de „pî­nă în pînzele albe” sau l-am lăsat să se prăfuiasă pe undeva și ne-am de­prins cu ridicările de umeri cînd sîn­tem trași de mînecă și cu de­ca­la­jul sprîn­ce­nelor cînd ni se țin pre­dici. De fapt, cei care în­cear­că să ne scuture de mofturi și să ne lege de „ce­va”-u­ri­le pe care le tot slă­vim ca scopuri în viață și-apoi le abando­năm nu fac de­cît să ne fe­reas­că de mo­­mentul în care ne-am uita în urmă la corăbiile pline de țe­luri și am ve­dea cum se lasă ve­le­le și se umple pupa cu apă.

Pe unele le regretăm, pe altele le uităm, însă nici una nu se re­pa­ră singură. Și greșeala cea mai mare în a ne lăsa corăbiile să se înece e că fu­gim fără să ne gîndim la cei ca­re ră­mîn să lupte cu apele. Cînd ești de unul singur, în bărcuța ta, nu-i in­di­cat da-i mai puțin probabil să ră­nești pe cineva găurind o scîn­­dură și de­zer­tînd spre țărm.

Nu-s în măsură să deplîng soar­ta al­tor vele, cînd de multe ori am re­nun­țat și eu. La sentimente, la schi­țe pentru un viitor prăpădit în sta­diul de proiect. Sînt și eu, cînd mă tre­zesc și mă întreb „de ce?”, tot un Dorel care se mișcă mai cu talent nu­­­mai cînd poate să fugă de răs­pun­­de­re.