Răvașe rătăcite pe ulițele din Medeleni

Povești fără timbru Niciun comentariu la Răvașe rătăcite pe ulițele din Medeleni 71

Ne dorim mereu să vedem cu ochii noștri locurile zugrăvite de penelul scriitorilor. Vrem să vedem frumoasele apusuri descrise în filele cărții preferate, să călcăm pe aceleași meleaguri bătătorite de pașii eroilor noștri și să ne bată același vînt. Romanul „La Medeleni”, una dintre cărțile copilăriei, care ne-a făcut să ne imaginăm că alergăm prin livezi alături de Monica și Dănuț, sau că spargem prune împreună cu Olguța pe cerdacul casei, nu mai are aceeași putere de a da naștere viselor după ce vizităm satul care a dat numele cărții lui Ionel Teodoreanu. Tot ce a mai rămas acum sînt zidurile casei mîncate pînă la cărămidă, cîteva geamuri sparte și amintirea sătenilor despre frumusețea locului.

„Dragă mamă.

Am ajuns teafăr la Medeleni. Ce admirabilă casă moldovenească! Exact atmosfera de la noi, amplificată nu­mai, ca un motiv muzical cîntat de vioară, reluat apoi de toate instrumentele. (…) Am impresia că retrăiesc paginile adorabile ale Vieții la țară de Duiliu Zamfirescu. Totul e curat: oamenii, și lucrurile, cerul și peisajul. La sfîr­și­tul vacanței devin și eu poet!” (Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”)

Cînd am intrat în sat, doar un cîine mai alun­ga liniștea locului, iar singurul lucru ani­mat era o pungă albă purtată de vînt. Casele sînt gîrbovite și mici, la fel ca oamenii care locuiesc aici, iar ulițele înguste și pline de praf stau în­ca­drate de garduri de nuiele. Ajung la fostul conac boieresc despre care să­te­nii spun că era vizitat de Ionel Teo­do­reanu și la locul de unde s-a inspirat să scrie ro­manul care poartă nu­me­le satului.

Fațada construcției, pe care acum scrie Școala Medeleni, este scrojită pînă la cărămizi, o parte dintre geamuri sînt sparte, iar de pe acoperișul cu ta­blă ruginită atîrnă un fir de la curentul elec­tric, tăiat. Prin una dintre ferestrele din lateral se pot vedea bănci și mese aco­perite cu moloz, iar în spate două dintre geamuri sînt zidite, în timp ce în ce­lelalte două sînt bătute scînduri. Că­ră­mi­da roșie a luat locul tencuielii, care acum stă măcinată de ploi pe pămînt. La doi metri de clădire, după un șanț tras de plugul unui tractor, începe un cîmp de cioate de la porumbul tăiat toa­mna trecută. Clădirea golașă e departe de imaginea conacului zugrăvită în ro­manul „La Medeleni”. Aerul nu mai vibrează, culorile nu mai sînt pline de viață, iar singurele voci care se mai aud vin din depărtare, de la puținii copii care au mai rămas în sat. Vîntul își flu­ieră cîntecul ascuțit prin crăpăturile din pereți, amar în compa­ra­ție cu pianul la care cînta vesel Ol­guța.

„Teodoreanu nu s-a născut aici. El doar venea la bunici,” îmi spune cu luare aminte ’nea Boz, un om pe care a început să-l ajungă bătrînețea, cu fața aspră și mîinile pline de bătături. „O parte din conacul boieresc al Teodo­re­nilor era aici, unde acum e școala, și o parte acolo, la casa pe care o vezi mata în față.” Arată spre capătul uliței, un­de, printre crengi, se distinge o construc­ție mică, vopsită în verde. „Acum lo­cu­ieș­te cineva acolo. Se zice că e cum­pă­ra­tă de la unul Moraru care ar fi venit la rîn­dul lui după Teodoreni,” spune Boz, vecin cu vechea construcție. „Se zice că el avea o soră, parcă Denisa, și am au­zit de la bătrîni că o început să scrie car­tea după ce s-a înecat în Prut. Așa se zice, acuma mai departe nu știu.” În ro­man, pe sora acestuia o chema Olguța și s-a sinucis, măcinată de gîndul că va muri încet, de cancer.

Îndreptîndu-mă spre casa verde, pa­șii mi se afundă în praful ulițelor, iar cele cîteva pietre pe care mai calc le simt prin papuci. Ajuns la mica clă­di­re, îmi ies în întîmpinare doi bătrîni. „As­ta e ulița curții trecută în roman. Asta e ulița veche”, arată moș Gheorghe spre drumul pe care venisem. Se îndreaptă de spate și lungește gîtul să poată ve­dea, peste gard, șesul de lîngă sat. „Acolo era harbuzăria, iar el cel mai probabil aici o stat, Ionel Teodoreanu, nu aco­lo unde e școala acum. În roman spunea că pleca pe ulița veche la pescuit și atunci pe aici mergea”, îmi explică atent bătrînul cu părul cărunt, încovoiat de spate, dar prea mîndru să poarte baston. „Nu sînt date multe detalii în ro­man despre sat, dar din ce am citit eu aici stătea cînd venea. Mai zice și despre biserica veche în carte,” și se întoarce să caute clădirea din mijlocul cimitiru­lui. Se înfioară din cauza vîntului deși afară e la fel de cald ca în zilele de vară în care Teodoreanu povestea cum Ol­guța se fugărea cu Monica prin liva­dă. Bărbatul se oprește din povestit ca să se adăpostească de adierea de pri­mă­vară sub un pom din curte.

„Acuma părintele vrea să facă mu­zeu din școală, dar eu știu cînd o mai face?!” continuă moș Gheorghe. Of­tea­ză, sprijinit cu un umăr în gardul din fier și cu mîinile la spate. „Vrea să facă muzeu, caută piese vechi, bătrînești, dar nu mai găsește nimic. Ce să mai gă­seas­că dacă a stat războiul aici mai bine de șase luni. În vremurile alea era mai fru­mos în pădure decît în sat.” Se uită de­parte, mijind ochii, după linia codrului care desenează neregulat orizontul. „Om vedea dacă se va face ceva!”

Seva care alungă reumatismul

Teancuri de portrete cu rame ne­gre, castanii sau aurii, ovale sau pătrate, de lemn sau catifea, mari și mici – desprinse treptat de pe zidurile odă­i­lor de jos – se rezemau laolaltă pe umă­rul aceleiași uitări; și chipurile lor pă­reau icoane ale colbului și ale pă­ian­je­nilor, nu ale unor fețe omenești.

La capătul celălalt al satului, moș Negru mă așteaptă cu un zîmbet care-i întinde buzele crăpate și cu fața aco­pe­rită de barba nerasă de cîteva zile. „Mai încolo era curtea lui Ionel Teodo­rea­nu. O fost tablouri multe acolo, în casă, dar le-a luat primăria,” spune acesta în­cer­cîndu-și sapa, ce o purtase pînă atunci pe un umăr, în pămîntul bătătorit al drumului. Istorisirile despre scriitor și despre vizitele sale în micul sat le știe de la tatăl său, care, la 100 de ani, încă mai prășește în grădina din spa­tele casei. „Na, curtea avea multe pic­turi, dar acum nu mai este nici una. Era și un beci acolo din piatră, mare cît o casă.” Desenează în aer, cu degetul, cît de înaltă era construcția și cît de mult se întindea.

Rezemat în coada sapei bătrînul pri­vește în pămînt. Nu mai ține șirul lu­cru­ri­lor pe care le-a pierdut satul în vîl­toa­rea anilor. „Acum mai este copacul din curtea casei. Cică ar fi doar cinci ar­bori din ăia în toată Europa”, spune moș Ne­gru cu neîncredere. „Lumea din sat îl mai folosește pentru reumatism, că fruc­tele au o sevă albă care se încleie,” îmi explică acesta depărtînd degetul mare de arătător ca și cum seva imaginară îi îngreuna mișcarea. „Și la biserică sînt niște stejari bătrîni. Peste două sau trei sute de ani. Acolo ducem morții”, își aduce acesta amintite, uitîndu-se par­că rătăcit spre mine. Bătrînul vorbește apoi iar de copacul din curtea co­na­cu­lui și îl caută din priviri. „O vrut nem­ții acu cîțiva ani să vină cu utilaje să sape în jurul lui și să-l ia cu totul, dar nu s-au înțeles la preț, că îl dădea pri­mă­ria.” Rîde scurt, amar, iar apoi of­tează lung și apăsat. Anii l-au în­vă­țat că totul e de vînzare, chiar și istoria.

De la conac la locaș de prăznuire

În decursul timpului, casa a trecut prin mai multe transformări și prin mî­na mai multor stăpîni. Nici sătenii nu își mai amintesc exact cîți proprietari a avut fostul conac boieresc și care sînt aceștia; i-au prins doar pe ultimii lo­cu­itori al clădirii. ’Nea Dumitru își amintește, ca și bătrînul Boz, că „din discuții cu părinții, am auzit că unul Co­tescu ar fi fost aici boier și după a luat unul Moraru casa.” E un om mi­cuț, cu haine cenușii și ochii de un albastru spălăcit din care lipsește strălucirea apri­gă a tinereții. „Știu doar că pe Morari i-au fugărit comuniștii cînd a venit co­lectivizarea și după aceea au transformat casa în școală.”

Omul mic pășește rapid și apăsat praful ulițelor și intră într-o curte înai­nte să-l mai pot întreba ceva. De cînd în sat au mai rămas puțini copii, iar clasele n-au mai putut umple, clă­di­rea n-a mai fost folosită nici ca școală. Pî­nă la terminarea bisericii noi aceasta a ți­nut loc unui depozit pentru lemnăria lo­ca­șu­lui de cult construit la cîțiva zeci de metri mai la deal, iar acum, una din camere e folosită pentru prăznuirea mor­ților. „Oamenii mai vin să viziteze sa­tul pentru că îl leagă de romanul lui Ionel Teodoreanu și ar fi păcat să nu re­no­văm casa,” zice preotul din Me­de­leni. „Oricum, trebuie să o curățim, sa fa­cem cumva să mișcăm lucrurile din loc mai ales că ne putem lega de clădirea res­pectivă ca de un loc unde venea acesta,” spune părintele cu regret în glas.

***

Din istoria scrisă

În urma săpăturilor preotului pa­roh din Medeleni, Claudiu Stă­noi, printre documentele din pa­ro­hiile ve­cine și cele aflate în po­se­sia bise­ri­cii pe care o are în gri­jă, acesta cre­de că în satul Me­de­leni nu există o casă Teodorea­nu, însă aici era un loc în care acesta venea în vizită și unde i-a venit ideea de a scrie „La Medeleni”. Preotul crede că familia Teodo­rea­nu a avut o casă la De­leni, o altă localitate din nordul Moldo­vei. Conacul transformat mai tîrziu în școală, iar acum folosit ca locaș de prăznuire a aparținut inițal unui boier Donici, iar apoi, trecînd în po­sesia mai multor persoane „a ajuns la Morari, care sînt men­țio­nați în acte acum,” specifică pă­rin­tele Stănoi.

Un trecut neclar are și unul din­tre copacii din fața clădirii care „es­te în­rudit cu dudul. Este un porto­cal fals și este adus de unul dintre bo­ieri cel mai probabil, iar ul­tim­ii pro­prietari, Morarii, spun că l-au găsit acolo.”

În Medeleni mai este o clă­di­re despre care „localnicii spun că e mo­nu­ment istoric deși în acte nu e men­ționat. Totuși biserica cea veche ar fi din vremea lui Ștefan cel Mare. Sînt hîrtii care să ateste asta, însă clă­direa a trecut prin mai multe transformări, însă sigur a fost ceva deoa­re­ce în cimitirul din cur­tea bisericii s-a descoperit o cru­ce de la 1511”, amintește părintele. Du­pă documen­te­le găsite de preot, ctitori ai bise­ri­cii vechi au fost boierul Alecu Donici, care a ajutat cu bani, și sătenii, dar ac­tele o menționează abia după 1800.

Acesta crede că Teodoreanu „mer­gea mai curînd la Ungheni pentru că acolo erau izvoare termale și aveau legătură cu calea ferată.” Cu toate acestea, deși în zona Moldovei e­xis­tă mai multe sate cu numele de Me­de­leni, „a­cesta este singurul de lîn­gă Prut, scriitorul a venit și a vizitat zo­na, iar asta îl leagă de Teodoreanu.”

Andrei MIHAI

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top