Din frunzele de varză se revarsă o cascadă

Nu știu sigur dacă titlul de concert i se potrivește prea bine spectacolului „Performance Orgabits”, căci după ce am ieșit, am rămas nu doar cu muzica, ci și cu un zîmbet larg pe față, pofta de pepeni împlinită și un castravete la braț. Toate acestea s-au întîmplat sîmbăta trecută, în Acaju, unde Eric Van Osselaer a reușit să satisfacă toate simțurile celor veniți, de la cel auditiv pînă la cel vizual, olfactiv, gustativ, și tactil.

O mînă de oameni ocupă toate sca­unele din camera scăldată în lumină portocalie, așteptînd să înceapă acest concert, cum numai la „Românii au talent” am mai văzut. În așteptarea sa, cei care au rămas fără scaun, își aduc cîte o pernuță de pe hol, așezîndu-se pe ea ca niște samurai în jurul unui sensei.

Cîteva zeci de minute mai tîrziu, își fac apariția o pereche de șosete, ie­și­te dintr-o pereche de papuci maro. În­călțat cu ei, artistul legumelor își scu­tură frenetic părul său creț, pînă la ce­le trei mese pătrățoase, pe colțurile că­reia încă se mai distinge vopseaua sco­rojită. Deasupra lor stau nestingherite tot felul de legume, printre care morcovi, praz, ridichii, păstîrnac sau castraveți, atracția principală fiind un pe­pe­ne verde, din care ieșeau niște fire groa­se folosite pentru sonorizare, ga­ta să producă rețeta unui concert bio.

Deși ferestrele sînt deschise, căl­du­ra din interior face ca așteptarea să fie aproape imposibilă fără să ai la în­demînă un pahar comandat de pe pagi­na cu răcoritoare. De aceea, înainte de a se apuca de cîntat, Eric apucă un mor­cov și îi dă o gaură pe centru cu mica sa bormașină electrică aflată pe masă. „Rumegușul” îl apucă într-o mînă și îl mănîncă cu poftă. „You know what mo­thers always say. Don’t play with food and never speak with your mouth full… unless you do it for art.” (n.r.:„ Știți ce ne spun mamele mereu. Nu te juca cu mîncarea, și niciodată să nu vor­bești cu gura plină…decît dacă o faci pen­tru artă”). În clipa următoare, acesta ia morcovul, și, cu un cuțit, îl taie de mai multe ori, obținînd mai multe inele por­tocalii. După ce ia unul dintre inele și îi face o mică incizie, cît să-l poată pu­ne la ureche, ne zîmbește larg. „This is my heat regulator” (n.r.: „Acesta este ter­mostatul meu”). Mă roa­gă să-l ajut să taie și restul de „cercei”, pe care-i împarte în sală privitorilor cu­rioși.

Un morcov din foc

În continuare, Eric ne prezintă cî­te­va dintre „instrumentele” sale, îm­păr­țindu-le prin sală pentru a verifica să vedem dacă sînt sau nu naturale. Ne îndeamnă să ne descoperim talentul la un nai de-al său, confecționat dintr-un mor­cov „acum patru zile”, și la o vioară com­pusă dintr-un praz ud și o banană. Du­pă ce îi înapoiem legumele, acesta își ia naiul și începe să cînte, scoțînd su­nete ascuțite, dar armonice. Deși nu este o baladă românească, ritmurile tri­bale se îmbină plăcut cu atmosfera în care ne a­flăm, la care contribuie și po­zele de pe perete date de către proiector, chi­ar dacă sînt doar pe jumătate. Cealaltă ju­mătate se vede strîmb, pe colțul pe­re­te­lui.

Dorind să mai a­da­uge un instrument în lista sa, acesta ce­re celor veniti o sticlă goală de be­re.

După ce termină cu naiul, artistul apucă dintr-o pungă o mînă de coji de ceapă uscată, pe care o strînge și o frea­că în apropierea microfonului, imi­tînd zgomotul unui foc care mocnește. Ur­mă­toarea pe listă este o trompetă reali­za­tă dintr-un morcov secționat, băgat în­tr-un castravete, la capătul căruia stă a­tașat un fruct verde, tăiat. Tobele le-a im­provizat din două bucăți de păs­tîr­na­c, pe care le bate peste un pepene.

La sfîrșitul unei mici pauze în ca­re Eric înjură problemele de sono­ri­za­re, publicul izbucnește din nou în rîs și a­pla­udă energic. „I never trust technology, only veggies” (n.r.: „Eu niciodată nu am încredere în tehnologie, ci numai în legume”). Dorind să mai a­da­uge un instrument în lista sa, acesta ce­re celor veniti o sticlă goală de be­re, în care începe să sufle. După cîteva încercări în care nu se descurcă prea bine, artistul renunță, dînd vina pe sticlele care sînt mereu diferite cu fi­e­ca­re oraș pe care îl vizitează.

Scotocind printr-o pungă, sculpto­rul de fructe se întoarce cu cinci stetoscoape la gît… „it is time for some pri­vate music” (n.r.: „e timpul pentru nis­te muzica privată”). Pe acestea le îm­parte în sală, lumea venind în serii de cîte cinci pentru a asculta în­de­a­proa­pe o melodie care se poate auzi doar în interiorul unui pepene frecat cu pal­ma. Curios să văd cum sună, mă înghesui să prind unul dintre instrumentele me­dicale, fiind pregătit pentru un consult. În mod ciudat, inima fructului su­nă chiar bine, tot în niște ritmuri tribale, cu ca­re artistul ne-a îndoctrinat. După ce toți doritorii au ascultat îndeaproape pres­tația inedită, artistul decide să-și sacri­fice instrumentul, împărțind cîte o fe­lie pentru fiecare dintre cei veniți.

La final, cum acesta a rămas fără o parte din instrumente, pe unele dintre ele mîncîndu-le, Eric își încheie spec­tacolul îndemnîndu-ne să ne adu­cem o punguță și să luam toate le­gu­me­le, melodioase sau nu, acasă. După ce inspectez un pic masa, îmi iau un cas­travete încă sigilat și mă îndrept către ieșire. Arată perfect pentru o sa­la­tă, dar cred că îl voi folosi să-mi strîng un ban pentru 1 Mai.