Amorfism

Sînt zile care trec precum valu­ri­le pe o insulă pustie. Albastre, cu ace­lași strigăt de pasăre, cu un ritm dulceag, strepezit. Merg pe strada asta și mă uit: în dreapta mea va fi această fri­ze­rie cu acest tînăr visător, căruia nu i-au sosit clienții. Se uita și el pierdut pe geam, cine știe ce vede în celălalt tro­tuar. Poate o femeie, poate viața lui de pînă atunci, sau poate nimic din toa­te astea. Este apoi un magazin de haine second hand. Dacă bărbatul înalt și băr­bos a deschis, înseamnă c-am în­tîr­ziat. Dacă nu e nimeni înăuntru, înseamnă că voi ajunge la timp și asta dă cumva încredere unui angajat.

Mai este o țigancă care vinde liliac, nu departe de gura de metrou. Am luat într-o zi un buchet îmbobocit care nu a înflorit nici pînă astăzi. Merg pe strada asta, uneori plouă, alteori e soa­re. Și merg cu picioarele altcuiva, mă uit prin ochii altei persoane, nu eu cum­păr acum sticla aceasta cu apă la doi li­tri, nu trec eu pe lîngă liceul bul­gă­resc, nu mă uit eu la casa asta spartă, la mă­runtaiele ei, la întunericul din camera ei goală, părăsită.

Odată am privit în sus: era un po­rumbel cu piciorușul prins într-o strea­șină. Dădea din aripi violent și încerca să scape. Era atît de sus streașina în­cît nu ar fi putut ajunge nimeni la el, ca să îl salveze. Din ziua aia nu m-am mai uitat în sus, pentru că nu aveam să îl mai văd acolo: zburase, bine­în­țe­les, într-o zonă cu streșini mai priete­noa­se, își întemeiase o familie și acum era prin­tr-o vacanță, pe undeva, cu po­rum­bița și odraslele bucuroase după ei. Ca să fiu sigură de scenariul ăsta, am schim­bat trotuarul. Trec acum pe lîngă un ma­gazin de pompe funebre, frumos deco­rat, cu ușa larg deschisă. Miroase a fag, a copac proaspăt tăiat, miroase de di­mi­neață a moarte. Dar noi trecem pe lîn­gă acest magazin ca și cum este o alimen­tară, una dintre zecile întîlnite pe drum.

Cînd a fost zăpada mare, de anun­ța prin ziare că rămîn toate magazi­ne­le din București fără apă și pîine și bu­cu­reștenii vor fi nevoiți să su­pra­vie­țu­iască într-un buncăr, consumînd alimente din rezervele secrete ale statului, birtul de unde-mi cumpăr fructe ră­măsese fără provizii. A fost ceva și atunci. Proprietăreasa fuma țigară de la țigară de stres și mai avea niște za­cus­că afumată în raft, cu pufuleți. Acum e totul în regula, are mere zilnic. Tra­ver­sez din nou, intru într-o clădire și iau loc pe un scaun.

Apoi, dintr-o dată, mă ridic și dau drumul la muzică la maximum, des­chid geamurile larg și în timpul acesta in­tră soarele; încep să dansez lunatec, îi ridic de jos pe toți cei din jurul meu, toată lemnăria birourilor se transformă în copaci, florile din glastre se un­du­iesc senzual și se deschid, liliacul meu în­florește într-un mov cu albastru în­chis devastator, nouă ne zboară în­căl­țările din picioare, avem cunune de flori de cîmp, o familie veselă de po­rum­bei intră pe geam și participă la za­ia­fet cu toată dedicarea, apar coșuri cu fructe nenumite în jur, înmulțite ca-n ziua lui Iisus cu pîinile și peștele, lîn­gă mare, și noi strigăm, fiecare altceva, stri­găm din rărunchi, urlăm, vocile noastre devin supranaturale, se sparg geamurile, și noi strigăm și strigăm, căci oamenii trebuie să nu uite să stri­ge, ca să nu înnebunească.

Roxana LUPU