Încă un etaj pînă la Everest

Nici un munte nu ni s-a părut mai înalt decît acoperișul Casei de Cul­tu­ră a Studenților. Stîncile a­brup­te și muș­chii alunecoși crescuți parazitar pe pietre nu au fost nici pe departe atît de periculoase precum treptele care duc către ultimul etaj al clădirii din Parcul Voievozilor.

Dar ne luăm totuși inimile în dinți și, strîngîndu-ne cu grijă lu­cru­șoarele, ne facem curaj să cerem un bi­let de ordine pentru rapel. „Aveți nu­mă­rul 1”, îmi spune zîmbind pe ascuns Iulia și, cînd vede că o privesc cu o ne­­di­simulată teamă, adaugă șoptit: „adică ești prima, dar nu îți fă griji, înseamnă că scapi mai repede”.

Rapel printre îngeri

Printre hip-hoperii care desenea­ză mo­tociclete și heruvimi căzînd din cer pe planșele din parc, s-au a­du­nat în cî­te­va minute alți 15 curajoși gata să cu­ce­rească ultimul etaj al Ca­­sei de Cul­tu­ră. Cu toate astea, Sil­­viu, unul din­tre organizatori, e cam de­za­măgit, „a­nul trecut la ora as­ta era o coadă de aici, de jos, pînă spre a­co­pe­riș, atît de mulți s-au îns­cris”, spu­ne oftînd bă­ia­tul pistruiat. Nu apuc să scot un cuvînt că prin sta­ție Silviu deja primește acordul: „pri­mele patru persoane pot să ur­ce”. „Ăs­ta ți-e sfîr­și­tul”, mă averti­zea­ză rîzînd Iulia, „dar măcar ți-ai dat a­cor­dul”, adaugă a­rătîndu-mi foaia pe care am semnat-o cu jumătate de oră în urmă. Tes­tamentul, i-aș spune eu.

Nu avem rucsac în spate și nici bo­­canci de munte, dar chiar și așa, urcăm în liniște scările pe care le-am căl­cat de a­tîtea ori, cu capetele în jos, pregătiți par­că pentru a ne în­de­pli­ni sentința. A­junși pe acoperiș, îi privim tăcuți pe ins­tructorii care ve­ri­fică frînghiile și ha­murile.

„Hai, cine e primul?”, strigă Er­nest, unul dintre instructori. Țin strîns în mînă biletul pe care e scrisă cifra „1”, dar nu mă dau mișcată. Ceilalți fac un pas înapoi și Ernest mă ia vo­ios de mînă, „vei ajunge jos cît ai clipi”, în­cear­că el să mă încurajeze, dar simt cum sîngele mi-a fugit deja din obraji. Îmi trag deloc grăbită ha­murile în timp ce antrenorul agitat îmi pune o cască roșie pe cap și îmi arată mecanismul de funcționare a pîr­ghiei. „Uite, ăsta este un cric, îl tragi așa ca să cobori și î­na­poi ca să te oprești. Să nu îți fie frică, ci­neva te va aștepta jos”, îmi explică Ernest i­mi­tînd tăietura unui foarfece.

Mă uit pentru ultima oară la An­da, de­ja pregătită și ea pentru rapel, zîm­­besc forțat la cameră pentru o po­ză ca a­mintire și mă arunc cu ochii în­chiși. „Lipește picioarele de zid, de­păr­tează-le puțin și fă-ți balans”, stri­gă unul dintre an­trenori. Mă uit în jos, unde o mul­ți­me de oameni stă cu pri­virea ațintită a­su­pra mea și înghit în sec – să fie cam pa­tru etaje pînă a­co­lo. Îmi lipesc pri­virea de zid și pînă nu simt brațele lui Ionuț prinse de mijlocul meu, nu mă uit în altă parte. „Gata, ai ajuns, așa-i că nu a fost greu?”, încearcă bărbatul să mă încurajeze.

Și cum spuneam, nici dacă aș fi es­ca­ladat Everestul, nu ar fi fost atît de dificil.

Cristina BABII