Din trecut vin păcatele

Obișnuia să-și șteargă urmele. Ca un tîlhar de nimicuri, bolnav de pa­ra­no­ia, avea grijă să-și rupă scrisorile, să-n­groape ca un cîine și ultimul oscior de la prînz și să-și ascundă chipul de cei care știau să-l citească. S-a-nchis între pa­tru pereți pentru că oamenii păreau mîr­șavi.

Îi vedea ca pe-un sistem de cir­­­cuite care-i captează fiecare mișcare gre­șită și care nu uită niciodată dacă le calci bătăturile. Sau ca pe-o armă arun­ca­tă-n grabă care păstrează rotocoalele în­vinuitoare ale amprentelor pe tră­gaci.

Și-a crezut că poate merge departe, că poate urcă treaptă după treaptă fără să se-mpiedice de trecut, fiindcă n-a­vea unul. Că n-o să doară pe nimeni capul de fițuicile lui din liceu, de petele de pe chipul prins în poza de absolvent ori de înjurătura pe care-a vopsit-o cu gra­ffiti într-un capăt de pod în vremea studenției. Și n-a contat. Pînă cînd a tre­buit să cadă de undeva, pînă cînd a de­venit incomod și n-au mai încăput de el. Atunci a învățat că pereții după ca­re s-a ascuns aveau ochi, urechi și gu­ră, că, deși nu a legat prietenii din sus­piciune, dușmanii s-au zămislit singuri, iar scrisorile nesemnate i-au ser­vit drept mostră de vinovăție. I-au dat în ochi cu măscări pe care credea că și le-a spus numai în oglindă, înverșunat pe nedreptățile unei lumi de cîrma că­re­ia a ajuns să tragă și el. Fără folos, în­să, căci sapa care se-adîncește în pă­ca­tele vechi nu se sfiește de funcție. Cu cît urca mai sus și vorbele lui trebuiau să devină mai grele, cu-atît mai apăsat in­tra hîrlețul într-un trecut de care uneori nici el nu-și amintea.

Credea că și-a ascuns oscioarele bi­ne, că nici unul n-o să naufragieze la suprafață și să-l dea de gol. Dar ni­mi­cu­rile de altădată ale celui de jos au de­ve­nit cîrligele de care l-au agățat și l-au tras rîzînd atunci cînd s-a văzut cocoțat pe divane matlasate. A aflat că a pă­că­tu­­it mai mult decît credea și, în lumina mo­nitoarelor și-a blițurilor, pînă și scri­sorile de dragoste i-au fost pă­că­toa­se.