Unii mai urcă nucile cu furca în pod

El mergea înainte gîfîind. Ținea în brațe televizorul mare, cu tub și-și as­culta nevasta care venea din urmă. Cam cicălitoare. După cinci minute, o lar­mă supărătoare se auzi la raionul cu electrocasnice. Agentul de pază nu știa da­că să rîdă sau să dea cu clientul de pe­reți. „Nu aveți voie să intrați cu televi­zorul aici, de ce nu înțelegeți ro­mâ­neș­te?”. „Și eu acuma ce fac, l-am tîrîit de acasă degeaba?”.

Omul venise să-și cumpere o telecomandă si adusese te­levizorul cu el ca sa-l arate, să-i dea vînzătorul telecomanda potrivită. Și pen­tru că nu l-au lăsat nici în ruptul capului să intre cu măgăuaia cu tub în ra­ion, a amenințat că se întoarce dacă nu i-au dat o telecomandă bună. „Dar veniți fără televizor”, spune agentul de pază. Cam asta îți povestesc angajații din complexul comercial, cei care au vă­zut întîmplarea. Și nu le vine să creadă nici acum. S-a întîmplat acum o lună, într-o zi cu ploaie.

Și ne mai miră stîngăcia unora și a altora, cînd de prin Parlament, cînd de prin instituțiile de stat. Noi ne mai amu­zăm și acum de drobul de sare și de ță­ra­nul care-și urca vaca pe casă ca să-i mănînce fînul de pe acoperiș. Și mai spunem că sînt povești, ori născociri. Dacă faceți un minim efort, voi, citito­rii ocazionali ai acestui articol, veți găsi cel puțin două întîmplări similare la ca­re ați fost martori. Povestiți-le. Așa is­to­ri­sirea din „Prostia omenească” se ac­tu­alizează continuu și merge mai de­par­te.

De 1 Mai s-au dat mici și bere gra­tis mai pe la toate hipermarket-urile care se respectă. Din acestă cauză, Lud­mi­la, bunicuța în vîrstă de 67 de ani care se îmbracă mai ceva ca o adolescentă își face turul zilnic al ofertelor din Carre­four, Real și Auchan. Și-a pus o ro­chie deasupra genunchiului, pălărie roz bom­bon și niște brățări de metaliști la mînă. Le are de la nepoata ei. Evident, un ruj roz. Mereu se asortează la buze cu bluza ori eșarfa. A vînat caserola cu mici și cutiile de bere toată ziua. Pri­ma dată a cumpărat două ghivece de plastic pentru flori. La ofertă, 50 de bani bucata. Nu a avut noroc, a fost aleasă casa nr. 28, adică cea de lîngă ea. A doua oară a cumpărat o pungă de cafea. Tot la ofertă, 2,5 lei. A treia oară a cum­pă­rat un îngrășămînt pentru flori la 50 de bani și un prosopel de bucătărie. Nici acum nu i-a surîs norocul, ba dimpotrivă, i-a rîs în față. A cîștigat micii clienta di­na­intea ei. Dacă se mișca casiera mai cu talent… După șapte încercări a cum­pă­rat șervețele de masă, evident, la ofer­tă. Nici. La urmă a adunat și a des­co­pe­rit că putea să-și cumpere cu aceiași bani două caserole cu mici și două do­ze de bere. S-a lăsat păgubașă și a plecat acasă.

Nici lui „șobo”, cunoscut după po­reclă, nu-i este prea bine. Se plicti­seș­te de moarte la serviciu, în fiecare zi. Se mai leagă de femeile de serviciu, mai pisicește cîte o fată, dar nimic din toate acestea nu-i ridică moralul. Și pen­tru că nu are nici vînzare se mul­țu­meș­te să spună clientelor: „Eu vă cobor rochia aia de mireasă de sus pentru pro­bă, da o și cumpărați?”. Și clientul iese. Dacă-l întrebi, de vină e sistemul. Nu știe să-și aleagă oamenii și nici să-i mo­tiveze să muncească cu drag și spor. „Eu salariul pe o lună îl fac praf într-o noapte. Așa de mare e!”. În rest, abia așteaptă să treci prin fața standului și să-l întrebi într-o doară. „Mergi la o țigară?”. „Ăhă”.

Paula SCÎNTEIANU