Scobituri în cursul vieții

Ni se dă, de la început, o mînă de mijloace. Cîteva în care să credem pe bună dreptate, altele care să ne mintă ca să nu ne cioplim genunchii de fiecare piatră ascuțită de pe drum, altele în care să ne sprijinim cînd vrem să pășim mai hacana, prin hîr­toa­pe și unele prin care să ne ratăm. A­vem, din start, opțiunea asta ul­ti­mă.

Clădiți ca un bazar de posibi­lități, e greu să ne desenăm cîte un pro­fil a ceea ce știm și, mai ales, ce vrem să facem din ele. Ne privim în o­glindă și vedem mai curînd un cu­rri­culum mortae în care scopurile ne sînt negate de niște hibe insuportabile. Ne rușinăm, la o adică, de faptul că nu ne-am apucat niciodată de ceva mai înainte de noaptea di­na­intea predării. Că avem încă na­ivități care ne fac să le zîmbim sincer celor care ne-ar sfîrteca de dra­gul unui pas în față. Și ne trezim, în di­mineți încă tinere, că nu știm ce ne leagă de calculatorul care huruie o­dată cu filtrul de cafea, de masa pli­nă de hîrtii pe care ieri le re­cu­noș­team și le adunam ca pe manuscrise cu rugăciuni.

Cu toate astea, o recalibrare din temelii ne-ar arunca într-un genune prea întunecat în care-ar trebui să stăm de vorbă iar cu noi înșine. Des­pre toate lucrurile în care credeam pe bună dreptate, cele pe care le-am auzit mințindu-ne și cele-n care ne-am tot sprijinit pînă au devenit instrumentele ratării. Ar însemna că iar nu știm nimic despre drumurile din care avem de-ales și ideea de a ac­cepta că am avut reprezentări prea frumos înrămate despre pasiunile proprii ne-ar îngheța de spaimă. Așa că decidem să ne schimbăm mai de­gra­bă culoarea sacoului ca să ne stră­lucească mai dulce obrazul de­cît să ne lepădăm de toată garderoba în care ne-am gătit sufletul atunci cînd ne-am ales, prima dată, calea.