Norman Manea: Întotdeauna mi-am dorit să fiu lipsit de măsură și niciodată n-am putut-o face

Abia de cînd cronicile literare americane și europene au început să freamăte că Norman Manea e un scriitor de Nobel, cărțile sale au răsărit mai abitir pe rafturile librăriilor noastre. „Nu-ți închipui c-ai fi un scriitor român”, i s-a tot spus pînă în ’86, cînd a plecat din țară cu o bursă de un an, în Berlin. Copilul crescut în Transnistria deportaților s-a trezit repede și din visul sionist, și din cel comunist, refuzînd să intre în Uniunea Tineretului Muncitoresc sau în Partid. Împrejurările l-au aruncat în Berlin, apoi în Washington, ca bursier Fulbright și-apoi în New York, unde este profesor la Bard College. Spune că despărțirile i-au fost întotdeauna lungi și dureroase, că niciodată nu se dă dus sau desprins, măcar că bolnave de-a dreptul i-ar fi universurile de referință, lăsînd mai degrabă întîmplarea să-i decidă plecarea, decît să hotărască el însuși vreo înstrăinare. N-am apucat să-l întreb dacă cel care atîta vreme s-a aflat în pielea camusiană a omului revoltat, denunțînd leprozeriile deschise de comunism, șovinism, antisemitism și capitalism suferă, de fapt, de-acea dependență iscată de o afectivitate neconsumată, promițătoare și alterată precum un cînt de sirenă, ce-mpotmolește călătorul în așteptarea unui liman al apartenenței. Fiindcă deși din premiul MacArthur, echivalentul european al Nobelului, și-a cumpărat primul apartament botezat cu „acasă”, scrie că locul său e în America, „dar ca într-un hotel”.

Ați ajuns la înțelepciunea de-a nu vă mai aminti orice?

Dacă senilitatea e numită înțelepciune, atunci, probabil că mă apropii.

Dar ați încercat – sanitar – să vă curățați memoria?

Știu și eu?! Nu prea depinde de noi s-o curățăm. E un proces firesc să se întîmple ca lucrurile bune, dacă vin, treptat, să le înlocuiască pe cele rele care au trecut. Așa s-a întîmplat cu exilul meu, pe care-l înțeleg ca pe o traumă privilegiată, fiindcă implică ambii termeni: m-a făcut să trăiesc trauma cu maximă intensitate, dar acum am și unele privilegii.

E vorba despre privilegii sau de cicatrizări?

Ambele. E un mare privilegiu să fii supus unei mari încercări existențiale prin care, dacă ai puterea, ți se permite să înveți ceva cu totul nou despre tine și despre lume.

Ați deprins așa conștiința gravității vieții?

Deși n-aș folosi cuvinte atît de mari, da. De altfel, această conștiință am deprins-o de cînd eram foarte mic. Și nu prin opțiune, ci prin dat, prin însăși desfășurarea vieții mele. Am fost silit să văd gravitatea și cataclismele existenței, de timpuriu.

Există primejdia ca certitudinea să devină în orice secundă, incertitudine

Spuneți că ați învățat la patru ani ce e moartea, cînd bunicul a murit, oricît s-a străduit mama dumneavoastră să-l ajute – în timpul deportării, și-a dat aproape toți banii ca să închirieze o căruță, fiindcă el nu putea merge pe jos.

Contactul unui copil cu neantul este stupefiant. Mă simțeam pus în fața unei irealități care anula, practic, realitatea. Copilul nu are cum să-și explice nimic și starea de inexplicabil, la o vîrstă cînd apar toate întrebările și foamea de explicație, este cu atît mai marcantă.

Ați trecut de 75 de ani. Acum moartea vă pare mai explicabilă?

Nu. Tocmai asta e: că nici acum nu o pot înțelege. Moartea este, pînă la urmă, un fenomen normal – atît pentru ființele vii, cît și pentru lucruri, fiindcă și obiectele pot muri. Cu toate astea, și acum, moartea mă depășește. Eu nu sînt religios și… acum regret că nu sînt. Mi-ar fi prins foarte bine credința și în copilărie, și în exil, și acum.

V-ați gîndit să vă inventați o parabolă, ca să vă îmblînziți frica?

Da… Există în mine o căutare continuă, prin scris. Poate că de asta scriu, ca să dau curs acestei căutări a unui sens, chiar cînd el se refuză, chiar cînd sensul nu poate fi atins deloc. Da, există în mine această căutare continuă și mai există o povestire pe care am scris-o. Se numește „Povestea porcului” – inspirată, evident, din Creangă. Acolo, copilul scăpat dintr-o situație tragică și tenebroasă și, în sfîrșit, oarecum fericit, își dă seama, totuși, că așa cum se întîmplă în basme ori în povești, orice poate deveni propriul său invers. Orice poate deveni altceva și există primejdia ca certitudinea să devină în orice secundă, incertitudine. Asta, în mod special pentru un copil, este copleșitor și reprezintă o sursă de anxietate.

M-am simțit abandonat de destin

Tatăl dumneavoastră vă spunea deseori să fiți demn?

Tata era o persoană foarte mîndră și foarte respectată – atît în familie, cît și în societate. Era foarte sever, iar momentele lui de afecțiune, foarte rare. El îmi ținea, din cînd în cînd, mici lecții de cumpătare, dar nu prea era nevoie fiindcă am fost, în general, un elev bun și un copil destul de cuminte. Nu prea făceam năzbîtii. Problemele au apărut mai acut după pubertate.

În momentul în care a fost închis, deoarece cumpăra carnea „pe datorie”, plătind la sfîrșitul lunii pentru tot?

Da. Și în momentul în care a fost închis, dar mai ales după ce a ieșit de la închisoare. Era foarte marcat de experiența nedreaptă. În orașul nostru mic, în Fălticeni, el era foarte stimat, cunoscut de toată lumea și prețuit ca om onest și drept… Lucrurile rele n-ar trebui să se întîmple oamenilor buni, dar, mă rog, așa e viața…

Și-a dorit și el, ca dumneavoastră, cînd ați ajuns în SUA, o „gaură” în care să se ascundă?

Nu, nu era ca mine! El avea o demnitate a prezenței sale! Eu eram mai complicat, mai contorsionat și mai timid.

Îi vorbeați despre dumneavoastră?

Nu aveau loc astfel de mărturisiri. N-am purtat niciodată o discuție foarte deschisă pe un subiect atît de acut, cu el. Participam împreună la un ritual și o rutină a vieții cotidiene fără să avem aceste mari dezbateri.

După întoarcerea armelor, bărbații din lagărele eliberate au fost înrolați. Tatăl dumneavoastră a dezertat și v-ați întîlnit mai apoi, întîmplător, în Fălticeni. V-ați simțit abandonat?

Îmi era frică și pentru viața noastră, și pentru viața lui. Totuși, în suferința aceea, am fost toți împreună, iar eu am fost salvat doar prin protecția părinților. Numai că dintr-odată m-am văzut și alungat, și părăsit. Da… Am tremurat și pentru viața lui, și pentru întoarcerea lui. M-am simțit abandonat, într-adevăr, dar am fost, ca să zic așa, abandonat de destin, prin forța lucrurilor.

Nu m-a părăsit niciodată obsesia incertitudinii

Una dintre imaginile care v-au rămas este aceea a retragerii armatei germane, cînd proviziile nemtești rămăseseră abandonate, dar mîncarea era amestecată cu explozibil, iar oamenii mureau cînd se apropiau de ea. Vi s-a spus deseori să vă înfrînați, să nu cedați ispitei – fie și celei de-a ronțăi o ciocolată?

Sigur că da. Mereu. Mi s-a spus chiar și în altă împrejurare, cînd pericolul nu era așa de evident. Îmi amintesc cum, odată, un soldat român mi-a dat o jumătate de pîine. El mă îndrăgea și aveam o relație de tacită și mutuală amiciție. M-am întors acasă fericit cu acea jumătate de pîine, dar părinții mei s-au supărat imediat și foarte tare pe mine. Mi-au spus răspicat ca niciodată să nu iau nimic, de la nimeni. Fiindcă nu se putea ști dacă nu cumva într-un dar dintr-ăsta, aparent bine intenționat, nu se ascunde o capcană sau ceva încă mai rău decît ne putem închipui.

V-au învățat, cu alte cuvinte, că nu puteți avea încredere-n oameni, iar lumea e un loc periculos.

Am deprins de atunci, într-adevăr, și nu m-a părăsit niciodată, obsesia incertitudinii. Acesta este faptul determinant din biografia mea – tot ce sînt și ce am trăit s-a dezvoltat prin acest filtru al continuei incertitudini.

Pînă la moartea decisivă există multe morți interimare

Mărturiseați că după întoarcere, toată lumea se purta cu dumneavoastră cu mănuși. Avînd în vedere că nu vă amintiți foarte clar ce s-a întîmplat în lagăr, conștiința că acolo s-a petrecut un infern ați dobîndit-o tocmai fiindcă ați fost ulterior tratat ca o victimă?

Atunci nu m-am gîndit la asta. M-am bucurat foarte mult de schimbare, de faptul că eram, în sfîrșit, alintat și protejat. Era o situație care s-a petrecut fără voia mea, în contrast cu cealaltă, tenebroasă, în care plonjasem tot fără voia mea.

Prima bursă care v-a permis să rămîneți în străinatate ați primit-o fără să fi candidat, cînd în 1986, scriitorul Ernest Wichner v-a propus pentru o bursă a Serviciului German de Schimburi Academice. În ’88, bursa Fulbright în Washington, ați primit-o după ce cumnatul dumneavoastră, care lucra pentru o agenție care se ocupa, printre altele, și de burse, v-a propus să faceți o cerere în acest sens. La Bard College ați ajuns printr-o recomandare de la Mary McCarthy și spuneți, într-un dialog, că v-ați prezentat la interviu fără șă știți ce fel de mediu era. Ba chiar, la întrebarea: „Ce aveți de gînd să predați?”, ați răspuns „Literatura Holocaustului”, ca să vă dați seama cu cine vorbiți abia cînd ați auzit răspunsul: „Aici eu predau Literatura Holocaustului”. S-ar zice că totul vi s-a întîmplat fără voia dumneavoastră.

Da, destinul mi-a jucat tot felul de feste. Experiențe pe care eu le consideram a fi negative s-au dovedit pînă la urmă, a fi pozitive, precum faptul că am ajuns în America. Nu-mi doream asta deloc, dar pîna la urmă a fost o experiență care m-a îmbogățit. Există un destin, probabil, deși Malraux spunea că destinul este definit numai prin moarte. Există însă, în secvența consumată pînă la moartea decisivă și numeroase morți interimare.

Sînteți fatalist?

Știu și eu?! Profesorul Nemoianu m-a definit ca fiind un amestec de timiditate și tenacitate. Am avut, probabil, această tenacitate care m-a făcut ca, în pofida unor mari ocoluri -cum a fost și profesia mea de ingininer, după mult timp și multă deznădejde, să ies pînă la urmă, la lumină, urmîndu-mi o vocație și o obsesie literară.

A fost un dar să supraviețuiesc unei experiențe majore a limitei

Ați vorbit des despre antisemitismul românesc și despre spiritul comunist atît de persistent în această țară. Spuneați chiar, în dialogurile cu Hannes Stein, că nu vă mai simțiti a fi un scriitor român, fiind dezgustat de ce s-a întîmplat și continuă să se întîmple aici. V-ați fi dorit ca experiențele întunecate – ale deportării, ale vieții în comunism sau ale exilului – să fi fost un purgatoriu, care să vă facă inapt de-a mai urî?

Eu cred că suferința corupe. Corupe ca tot ce este omenesc. Dar, în același timp, suferința nu poate fi neglijată. E o experiență profundă și importantă, care te poate forma și într-un sens foarte benefic.

Pe dumneavoastră v-a corupt?

Acum încerc să nu fiu resentimentar, să înțeleg și pe alții. Exilul, mai ales, mi-a dat o lecție extraordinară de modestie și de solidarizare cu oamenii care suferă. Prin exil am aflat că sînt oameni care au suferit mai mult decît mine, în toate colțurile lumii.

Viktor Frankl, psihiatru vienez, a descoperit în Auschwitz că suferința poate accelera descoperirea unui sens al propriei vieți. A văzut în lagăr oameni bucuroși.

Eu nu m-am gîndit vreodată să mă bucur de ceea ce mi s-a întîmplat. Mi se pare, totuși, că a fost un dar să supraviețuiesc unei experiențe majore a limitei. Imre Kertész (n.r.: scriitor magiar laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în 2002) a spus că el este profund recunoscător Auschwitzului pentru că a primit acolo o experiență pe care nici un alt context uman nu i-ar fi putut-o oferi. Eu n-am fost chiar în Auschwitz dar, mă rog, și experiența mea, așa cum a fost, uneori plină de suferință, alteori, fericită, este o lecție asupra căreia se poate medita.

Mă simt prost în această livrare a eului către public, către exterior

Ați fost înscris în Betar, cea mai puternică organizație sionistă din Rădăuți. La 13 ani credeați în „Omul Nou” al comunismului. Erați, așadar, un entuziast. Cum ați ajuns un ezitant?

E adevărat că exista în mine o mare dorință de bucurie și de vitalitate. Probabil că, în condiții normale, aș fi fost un om al luminii, al entuziasmului. Dar am avut de la început un temperament melancolic, iar condițiile în care am trăit n-au fost tocmai normale.

V-ați construit o utopie personală?

După ce utopia zionistă și cea comunistă s-au prăbușit, mi-am găsit, într-adevăr, o altă utopie, sau, cum o numesc eu, himera literaturii.

Cînd ați decis că trăiți într-o limbă, iar nu într-o țară.

Exact.

Spuneați că foarte mult timp n-ați vorbit cu nimeni despre istoria dumneavoastră. Era o tară, vă era rușine?

Era o discreție conservată. Nici timpul nu-mi permitea asemenea destăinuriri, nici familia nu le provoca… După aceea, mult mai tîrziu, cînd am ajuns în America și mai ales în societatea de-acum, cînd totul se transferă, pînă la urmă, în public și într-un fel de schimb cu audiența, am început și eu, relativ, dar foarte puțin, să trag cortina. Eu mă simt prost în această livrare a eului înspre o audiență mai mare, în mod public. Îmi este greu și nu-mi place deloc să-mi livrez interioritatea spre exterior. Deschiderea sinelui ar trebui să fie un act de taină, dedicat numai persoanelor apropiate, în momente speciale…

Vă plac secretele?

Da.

Cînd ați scris articolul despre afinitățile lui Eliade cu mișcarea legionară aveați senzația că devoalați un secret sau că faceți curat în istorie?

Nu era deloc un secret. Oamenii cultivați o știau și m-a mirat faptul că a fost primit ca o senzație și că s-au indignat atîția intelectuali că am scris despre asta. E adevărat că după comunism, cînd totul era secretizat, suspicios, închis, era nevoie de o dezbatere în acest sens. Eliade este numai un exemplu. Sînt mulți alții și este vorba despre o problemă profundă a intelectualității române și a României, dar nu numai. Am considerat că trebuie cunoscute aceste convulsii ale trecutului, care ne pot învăța ceva. De asta îmi pare rău că eu însumi nu am făcut-o, că nu mi-am deschis viața, pentru că biografiile reprezintă un mijloc extraordinar de instructiv în înțelegerea capcanelor pe care istoria le întinde intelectualului.

Credeți că opera contează, iar nu omul?

Nu. Eu cred că și omul, și opera sînt importante, deși omul este incomparabil mai perisabil decît opera, dacă aceasta e importantă. Omul se află în operă și merită să-l descoperim. Trebuie să învățăm să rezistăm la noțiunea de cult, să înțelegem că e cu totul altceva cultura, decît cultul. Cultura presupune întotdeauna o privire critică, obiectivă și creativă, pe cînd cultul este o formă de obediență și de pioșenie. Crezul culturii implică să fim onești cu noi înșine și cu audiența noastră. Cred că este important să se știe că nici măcar geniile nu sînt sfinți, iar ceea ce au creat – foarte important pentru spiritualitatea noastră – nu reprezintă un obiect de cult.

Am căutat o nelimitare

Ați vrut mult să faceți facultatea în București, iar nu în Iași. Vă doreați vîltoarea capitalei?

Îmi doream anonimatul. Venind din Fălticeni, un orășel mic, unde toată lumea te știa și unde cu toții erau cu ochii pe tine, îmi doream foarte mult să mă pierd în mulțime și să devin liber. Eu eram și o mică celebritate a orașului, așa că visam la o lume în care să nu mă știe nimeni, la un anonimat în care să pot să fac ce vreau, să caut ce vreau și, eventual, să și găsesc acele surprize pe care nu le puteam, de fapt, bănui.

Vă referiți la experiențe de viață?

Exact! În Fălticeni trăiam o stare de continuă limitare.

… Ce fel de experiențe?

Eram încă tînăr și, după cum dumneavoastră ar trebui să știți, tinerii își doresc tot soiul de experiențe considerate a fi tabu. Mai ales în societățile mici, tradiționale.

Adică ați căutat boema?

Tinerii, dacă nu știți, își doresc o altă dimensiune a existenței – își doresc necunoscutul, experiențe noi, eliberarea de ego și de tabu-uri, transgresarea limitelor… Am căutat o nelimitare.

Și ați găsit-o?

Am găsit numai bibliotecile.

De ce?

Eu am păstrat, din păcate, o anumită identitate. Eram, totuși, un provincial, iar colegii mei de facultate erau, majoritatea, bucureșteni și aveau cercurile lor.

Pentru mine a fost mai importantă întrebarea, decît răspunsul

Dar v-ați aruncat vreodată, pasional, în vreo experiență?

Asta mi-aș fi dorit din tot sufletul s-o pot face. Să am curajul sau inconștiența sau teribilismul sau orice m-ar fi putut face să mă arunc și să ard în vreo experiență.

Ați fi vrut să fiți lipsit de măsură.

Da! Întotdeauna am avut această dorință, de-a fi lipsit de măsură… și niciodată n-am putut-o face.

Din grijă pentru ceilalți sau din pricina închiderii în sine?

Nu, nu din grijă pentru ceilalți. Din proprie neputință! Dintr-o prudență bolnăvicioasă. Singura dată cînd am făcut-o a fost cînd m-am aruncat în exil, dar și atunci m-a împins geniul Carpaților și nu a fost dorința mea. Am fost și-am rămas o natură interogativă. Adică, pentru mine, a fost întotdeauna mai importantă întrebarea, decît răspunsul.

Și care-au fost răspunsurile de care nu v-a mai păsat, odată pusă întrebarea?

Nu mă puneți în situația confesiunii în fața pastorului.

Să vă întreb altfel. Ați observat tarele lumii: că în Israel ați fi „dansat tango de unul singur”, așa cum spuneți că ați făcut-o în România, că în America v-a șocat incoerența… V-ați gîndit vreodată că poate stați dumneavoastră cu capul în jos, iar lumea stă la locul ei?

Absolut! Absolut și adesea! Încerc să nu persist în erori și să le îndrept atunci cînd le fac, să pășesc mai departe mai conștient decît înainte. Dar indignarea și ezitarea fac parte din mine.

V-ați acceptat ușor?

Nu ușor, dar pînă la urmă. E adevărat că sînt scîrbit de antisemitism și de toate formele de naționalism – de fapt, de toate clișeele care sînt vîndute și regenerate. Acum m-am mai îmblînzit fiindcă timpul meu este scurt sau, în orice caz, imprevizibil și nu aș vrea să mă mai pierd în aceste, pînă la urmă, nu foarte utile dezbateri publice, care ajung la un rezultat foarte ambiguu.

Mi se pare că-i o mare prostie să te rușinezi că vii din țara ta

De ce n-ați plecat în Israel?

Toată familia mea a plecat în Israel și fusesem o familie numeroasă. Părinții mei au rămas din cauza mea, ia eu am rămas pentru limba română și pentru cultura română în care m-am format. În Israel aș fi intrat într-un nou ghetou. M-am și sfătuit cu prietenii mei, oameni de cultură. Pe vremea aceea nu cred că s-ar fi putut face ceva pozitiv acolo, fiindcă era un ghetou românesc strîmt și destul de neplăcut.

Ați internalizat această identitate, de paria?

Nu. Ar fi neplăcut să mă consider în continuu un nemulțumit și un marginal. În același timp, încerc să înțeleg foarte bine situația, care nu este doar a mea, ci a unei întregi categorii. Situația e generată, ca de obicei, de istorie și de prejudecăți, de egoismul inevitabil și de competiția tot mai acerbă, în toate domeniile, inclusiv în cel cultural.

V-a fost vreodată rușine să spuneți că sînteți român?

Nu, nu! Asta nu! Cel mult, am mai făcut o mică glumă, că vin din Balcani, dar niciodată n-am ascuns că sînt român. Mi se pare că-i o mare prostie să te rușinezi că vii din țara ta.

Cînd v-ați prezentat la Brad Collegi, pentru primul interviu, ați întîlnit o tînară rabin. Știați că femeile pot fi rabin?

Nu prea știam. Adică știam că există unele femei care pot avea o mare influență în comunitate. Chiar în familia mea existau cîteva femei uimitoare prin spiritualitate, bunătate și înțelepciune. Dar o tînără în jeanși în nici un caz nu corespundea reprezentărilor mele despre rabin.

Asta v-a dat încredere că oricine poate deveni orice?

Nu! Mai degrabă m-a speriat, făcîndu-mă să mă întreb unde am ajuns. A trebuit să-mi dau seama c-am nimerit într-un loc cu totul special și foarte diferit de cel din care veneam.

Nu cred că scriitorul ar trebui să eșueze în rolul de procuror

Ați fi vrut să fugiți înapoi?

Nu se putea pe atunci. Iar mai tîrziu, în ’89, cînd mi-am dorit să mă întorc, situația din România m-a dezamăgit profund și m-a și speriat, într-un fel. Fiindcă contemplam reînvierea unor clișee tîmpite, care îmi făcuseră atîta rău în prima parte a biografiei. Am zis că mai bine stau acolo unde mă aflu, deși nu-mi era foarte bine. Am fost foarte tulburat să văd că au rămas aceleași persoane peste tot. Nici nu știu exact ce să spun… Îți vine să admiri tenacitatea și șmecheria și oportunismul acestor oameni. Te dezgustă că tot ei sînt cei care reușesc, că tot ei se află pe scenă, iar publicul, într-un fel, îi acceptă. Dar așa a fost dintotdeauna și nu numai la români…

După ce ați văzut procesul lui Ceaușescu, în loc să plutiți de fericire, ați făcut o lungă plimbare anxiată…

Da, fiindcă mă speriaseră simplitatea și manipularea care orchestrau acel proces. Deși fusese o năpastă a României din ultimii 20 de ani ai domniei lui, el nu era singurul vinovat. Existau foarte mulți complici. Aș fi vrut o dezbatere mai amplă, mai clară asupra sistemului, despre tot ce se întîmplase timp de 40 de ani. Practic, a fost încă un proces stalinist, destinat a-l ucide repede, înainte să poată vorbi, astfel încît, cei care l-au organizat, să nu ajungă și ei, inculpați.

Ați scris despre comunism cu ideea de-a despărți apele?

Cînd eram tînăr mi-a plăcut oarecum, rolul acesta, de procuror, dar apoi nu l-am mai agreat deloc. Nu cred că scriitorul ar trebui să eșueze vreodată în acest rol. Scriitorul ar trebui să fie mai sensibil la ambiguitatea existenței și la complicațiile destinului omenesc, iar nu să-și hrănească această ambiție de procuror și de om care condamnă doar și nu înțelege mai întîi.

Singurătatea mea era inevitabilă

Cînd ați ajuns la ironie și sarcasm, a fost o exasperare de-a vă mai simți victimă?

Știți cum e? Umorul este ultima soluție. Sînt fericit că l-am moștenit puțin de la bunicul meu. E adevărat că la mine a luat unele forme mai acide, de sarcasm, din pricina coordonatelor existențiale. Dar chiar și așa, s-a păstrat și ca umor.

Deci nu v-ați simțit o victimă?

Nu vreau!- nu vreau să mă simt o victimă.

După ce vi s-a tot spus în tinerețe să nu vă considerați a fi un scriitor român, nu vă otrăvește recunoașterea venită atît de tîrziu?

N-aș spune chiar că mă otrăvește…

Vă doriți să vă iubească lumea?

Da, cred că da… și în tinerețe-mi doream. Dar singurătatea mea era inevitabilă. În ciuda unor momente de fraternizare, de solidaritate și chiar a unor relații mai profunde, singurătatea mea se tot perpetua și nu e chiar total vindecată nici astăzi.

V-ați liniștit, ați dezertat din condiția revoltatului?

Știți cum e? Oamenii bătrîni înghit tot felul de pilule.

Prozac sau teorii balsamice?

Ambele.

***

Mereu am încercat să mă feresc de Rău

Scrieți în „Cuvinte din exil” că a fost un noroc să vă aflați într-un lagăr administrat de români, fiindcă din cele administrate de nemți era imposibil să scapi, pe cînd „la români domnea o corupție binecuvîntată, pericolul era mai haotic, mai puțin previzibil, brutalitatea, momentele de furie extremă, de violență sîngeroasă izbucneau din senin”. Ați locuit timp de cinci ani într-un sat ucrainean părăsit, unde casele – ce-i drept – nu aveau uși sau ferestre, dar nici nu existau împrejmuiri cu sîrmă ghimpată. Aveați voie să vă jucați pe ulițe?

Sigur că pînă și în cele mai tragice situații, copilul rămîne copil. Există ceva ludic în el și poate descoperi și părți pozitive în jurul său. Dar în acest tip de situație închisă, în care primejdia plutește tot timpul în jur, te afli și într-o stare de crispare care nu-ți permite să te joci cum ai vrea și, mai ales, nu-ți permite să te joci cu realitatea. Există totuși întotdeauna și bucurie… De altfel, copilăria mea din lagăr este o demonstrație că universul este imperfect, că noi, oamenii, sîntem imperfecți și, adesea, Răul este și el imperfect. Adică lasă loc de speranță. Totul are fisuri. Și eu am fisuri..

Biografia dumneavoastră arată o tendință aproape compulsivă de-a vă feri de ceea ce v-ar putea altera.

Da, a existat instinctiv, poate și datorită unei experiențe precoce, o fereală intuitivă de zona Răului, de zona maculării. Nu știu cît am reușit și sînt întotdeauna îndoielnic asupra mea, dar tendința instinctivă a existat. Da! Mereu am încercat să mă feresc de Rău și de poluarea atît de generalizată a societăților umane, care insinuează în tine sporii degradării. Și nu a fost simplu…

Pentru că sacrificiile au fost mari – n-ați fost recunoscut în timpul comunismului, în exil n-ați plecat cu dragă inimă- sau n-a fost ușor din pricina personalității dumneavoastră, introvertite?

A existat, desigur, nevoia de-a mă putea privi în oglindă. Pentru că dacă în relația socială, în relația publică, să-ți păstrezi o anume integritate nu este chiar simplu de realizat, în relația personală, intimă, acest lucru e și mai greu de susținut. Noi sîntem supuși sau expuși la tot soiul de ispite și de degradări, în permanență. Greșim și atunci cînd ieșim în public, dar și în viața personală. Eu cred că niciodată nu putem scăpa nu numai de conștiința murdăriei noastre, dar nici de realitatea culpabilității noastre. Mereu se află la îndemînă o sumedenie de motive care legitimizează auto-îndoiala.