Ardeleanul care a îmblînzit 40 de ani arcușul

Nu i-au plăcut nici bisturiul, nici pușca pe cît iubește vioara și nici pe copii nu și-ar fi dorit să îi vadă făcînd altceva. Cu greu s-a lăsat convins Ioan Morna să-și atîrne vioara în cui, după 40 de ani petrecuți pe scena Filarmonicii din Iași. A făcut-o pentru ca astăzi să-și poată urmări copiii interpretînd la Barcelona, la Operă, ducînd mai departe iscusința arcușului pe care-au deprins-o, de mici, de la el. Cînd soția sa este plecată în vizită la ei, nici pianul din casă nu îl mai deschide nimeni și singurul care mai cîntă este pick-up-ul, care nu contenește a se învîrti.

Acum mai sînt două drumuri

„Apăi eu sînt din Satu Mare”, în­ce­pe să povestească domol, cu un ac­cent puternic ardelenesc. Apoi zîm­beș­te larg și privirea i se oprește pe ceaș­ca de cafea cu portative și pe care scrie allegro moderato. „Nu am fost un geniu, dar mi-a plăcut mult să stu­diez, nu am făcut asta doar de dragul de a nu sta acasă, ci m-a chemat o a­trac­ție pentru muzică”, își explică Ioan Mor­na cei patruzeci de ani de ca­rieră ca violonist la Filarmonica din Iași.

Își oprește ochii pe pianul din în­că­pere, pe care i l-a adus soției lui toc­mai din Satu Mare. Îl consideră un in­strument mai ușor, pentru poziția natu­rală în care stă cel care interpre­tea­ză. „La o vioară, totul vibrează. Acum vi­oloniștii își pun o contrabărbie. Mai demult se puneau pernuțe care surdi­nau. Ca să nu te schimonosești, este cea mai nenaturală poziție de cîntat la vreun instrument. Mîna stîngă stă non-stop în sus. Vezi?” mă întreabă arătîndu-mi mîinile, dintre care stîn­ga este mult mai albă. „Nu prea a circulat sînge în ea 40 de ani, a circulat în schimb muzică”.

A susținut examenul de admitere la Conservatorul din Cluj, în 1960, dar nu a fost admis, pentru că „atunci era problema cu originea socială, dacă nu aveai origine socială bună era greu. Tatăl meu era preot și, fiind deținut po­litic, nu era acasă. În 1963, cînd am încercat din nou, la Iași, era primul an de dezgheț politic, de așa zisă libe­ralizare. Așa că am dat aici”, poves­teș­te cu însuflețirea unui student proas­păt admis la facultate.

Cum nu a fost acceptat în 1960, mama lui, asistentă medicală, l-a în­dru­mat, la fel ca și pe ceilalți trei frați, să urmeze tehnică sanitară, astfel în­cît în 1963 era deja asistent de medicină generală, deși nu a profesat niciodată în domeniu. Soluția de compromis în­cepuse să îi fie dragă, chiar dacă la început o acceptase nu atît pentru vo­in­ța mamei, cît pentru a nu fi recrutat în armată. „Pe la finele anului al III-lea începuse să îmi placă și medicina. So­ră-mea zicea: «Mă Ioane, du-te tu mă la medicină, du-te fă-te domn, fă-te doctor, nu te duce cu toți țiganii la Filarmonică»”, își amintește rîzînd cu poftă, „pentru că atunci nivelul încă era scăzut tare, să fii artist era rău, iar actor și mai rău. Acum însă, că tot am ajuns la Iași, există două drumuri: la gară sau în deal. Numai că la Eter­ni­tatea nu mai sînt locuri”.

Vorbește fluent maghiara și fran­ce­za și spune că muzicalitatea limbi­lor străine l-a făcut să le asimileze cu foar­te mare ușurință. Bunica de pe mamă era unguroaică, iar bunicul său știa și el ungurește foarte bine, limbă care s-a vorbit în casa lor mai mult decît ro­mâ­na, pentru că femeia nu o în­țe­le­gea. „În satul ăsta Petea, lîngă Satu Mare, cu toate că ei se țin români, că slujba se ține la Biserică în limba română, cînd ieșim afară tot maghiară se vorbește. Ei ce sînt? Ei zic: «apăi noi vorbim ungurește dar avem simțăminte ro­mâ­nești». Așa e peste tot în cîmpia Tisei.” Îl amuză și acum amintirea unui profesor care l-a întrebat, în plin examen: „Tu ai mîncat slănina de la tine și-ai venit la mămăliga de la noi?”.

Dar el nu venise nici să rămînă, nici să facă o carieră din muzică, ci din pa­siune. „Părinții mei nu au fost muzicieni, dar tata era preot iar mama avea și ea o voce frumoasă și cînta. Orice auzea, cînta. Bunica la fel, tuturor le-a plăcut să cînte. Nu m-au dat ca să fac profesie”, îmi explică cu naturalețea omului care și-a descoperit vocația în timp. Atunci cînd tatăl său a ieșit din închisoare, oriunde își găsea de lu­cru, majoritatea colegilor erau evrei, care își dădeau copiii la Conservator, cum numeau instituția care avea să devină „Școala Populară de Arte” din Satu Mare, motiv pentru care și tatăl lui l-a îndreptat atunci să studieze muzica.

Nu au făcut nimic „mai serios”

„Soția e de loc din Bucovina, pă­rin­ții ei au fost învățători”, iar ei s-au stabilit în Iași după ce s-au căsătorit. Acasă, în Satu Mare, unde sarmale­le se mănîncă doar cu pîine, era adesea în­trebat cum poate suporta ciorbele acre. „Mama telefona: «Ce mîncați, fătul meu?» «No, pește prăjit cu mujdei și cu mămăliguță. » «Și-ți place? » «Îmi place.» «No, bine, mîncați atunci»”, iar el își amintea că nu a mai rămas de­cît graiul tărăgănat din ardeleanul care coborîse din tren, în Iași, cu dorința de a învăța și cu drag de muzică.

Soția lui, Codruța Marna, a iubit „tot ce avea cît de puțină muzicalita­te” și dintre toate instrumentele, pianul îi plăcuse de mică, atît de mult, încît l-a predat elevilor săi întreaga carieră la liceul de artă din Iași și, ocazional, la meditații. „O întrebau, uneori, părinți din alt domeniu, cînd mai dădeam lec­ții particulare pentru copiii lor: «Cum, îi dați la muzică? Dați-i să facă ceva mai serios».”, își amintește și acum so­țul ei cu mîhnire, iar zîmbetul îi dispare pentru cîteva secunde de pe chip.

Dar copiii nu și-au dorit nimic mai serios decît muzica, iar acum sînt amîn­doi violoniști în orchestra Operei din Barcelona. În pregătirea lor, Ioan Mor­na a urmat exemplul unui profesor ai cărui odrasle l-au uimit, pe vremea cînd făcea la el pregătire. „Copiii lor, în cla­sa a treia, cîntau program de pian de clasa a noua. Și m-am gîndit că, dacă o să am copii, o să mă ocup de ei”, își amintește și îmi arată într-un gest am­plu cu mîna, tablourile de pe perete din care băieții îi zîmbesc. Le-a hrănit de mici pasiunea pentru muzică, la care visase atît de mult. Cu cel mai mic din­tre ei, Codruța Morna ar fi vrut să facă pian, dar el s-a încăpățînat să în­vețe vioară. „Frate-su mai mare a a­vut o influență puternică asupra lui și soția mi-a zis: «succes, bărbate!». Noi sîntem foarte mulțumiți de ce-au realizat”, îmi zîmbește încîntat violo­nis­tul, vorbind și în numele soției, ca­re este plecată la copii la Bar­ce­lo­na. Un singur regret are, că Mihai, bă­ia­tul cel mare, nu a vrut să urmeze o carieră în solistică, unde „avea foarte mult potențial pe care l-a lăsat neexploatat. Fiind prim-violonist, el ține solo-uri multe de vioară. Sau concer­tele pentru vioară și orchestră: Tchai­kovski, Beethoven, Brahms. Desi­gur, le parcurgi în studenție, dar dintr-o su­tă de studenți, poate unul va fi solist de astfel de concerte.”

Stradivariusul lui Baciu

Își explică performanța Filar­mo­ni­cii din Iași prin rivalitatea permanentă cu Bucureștiul, în special sub ba­gheta dirijorului Ion Baciu, de care sus­ține că îl leagă cea mai frumoasă etapă a carierei de violonist. Chiar și în timpul regimului comunist, concer­tele pentru care se deplasau în turnee internaționale erau multe, deși nu foar­te bine plătite. Își amintește că din aceas­tă cauză a fost nevoit să renunțe să pre­dea la Conservator, unde era lector. Atunci, împreună cu colegii de pu­pi­tru de la Filarmonică, care intraseră și ei în mediul academic, a abandonat cariera de profesor pentru a putea mer­ge în continuare în afară. „Cînd nu se mergea în turnee, parcă orchestra se blaza un pic. Cum era turneu, cum ne mobilizam toți. Erau orchestre care nu făcuseră turnee, dar noi am făcut su­fi­ciente, chiar în condițiile de pe atunci”, și se oprește pentru cîteva secun­de, în­tr-un răgaz de a sorbi o gură din ca­fea.

Își amintește instrumentiști din Bu­curești care erau mereu impresionați de punerea în scenă fără cusur a celor mai dificile opere. Cînd, într-un concert, interpreta „Romeo și Julieta” de Prokofiev, „acordurile ascunse din scri­itură se auzeau la noi. În orchestră, u­nele lucruri sînt șterse, dar Baciu știa să facă în așa fel încît partitura să fie clară. Avea o intuiție muzicală deo­se­bi­tă. Dacă notele sînt scrise pe portativ, ele nu sînt decît niște vectori care vehiculează muzica. Ceea ce faci cu ele contează, iar orchestra este in­stru­mentul dirijorului, cel mai complex din­tre toate.”, rostește pe un ton omagios, în timp ce ridică degetul arătător în semn de susținere.

Dintre toate, omului masiv cu o­chii albaștri, mari, din fața mea, cel mai mult îi lipsește disciplina. Atunci cînd dirijorul este și directorul instituției pentru care lucrezi, oricînd ru­gă­mintea poate fi preschimbată în or­din, iar notele din instrumente curg cu viteza cu care se învîrt rotițele unui me­canism bine lustruit. Achim Stoia, cel care redeschisese în 1960 Fi­lar­mo­nica, după mai bine de zece ani de pauză, le povestea cum primul său birou de director fusese o coșmelie fără ferestre, oblojită cu cartoane, iar drept scaun îi servea o buturugă din lemn. Era printre artiștii de renume, iar instrumentiștii îl strigau „maes­tre”. Dar în orînduirea introdusă de Ion Ba­ciu, pînă și paznicul filarmonicii era cel mai vigilent apărător, atît de atent la locul de muncă încît lui Achim Stoia nu voia să-i permită acces în Fi­lar­monică fără bilet. „Apopii era și el o figură de paznic. El era pompier de meserie. Dar nu intra nimeni la concert fără să plătească bilet. Pînă și pe maestrul Achim Stoia l-a oprit la ușă. I-a făcut atunci morală Baciu, i-a zis că ar fi în stare și pe Beethowen să-l țină la ușă, iar Apopii i-a răspuns: «Păi cum, dacă n-a plătit bilet?».”, poves­tește Ioan Morna ridicînd sprîn­ce­ne­le, apoi rîde cu poftă.

Bărbatul s-a numărat printre cei car­e se puteau preumbla prin Eu­ro­pa în timpul numeroaselor turnee în care a fost. Nu își poate stăpîni mîn­dria din glas cînd povestește că Fi­lar­mo­nica din Iași era considerată „Stra­di­va­riusul lui Baciu”, iar cea mai frumoasă perioadă din carieră o găsește atunci. „Sînt multe semne de întrebare privind construcția viorilor Stra­divarius, la fel cum instrumentiștii din alte orchestre se întrebau cum de une­le pasaje nouă sonoritatea ne ieșea atît de clar, de unde și denumirea de Stra­divarius al lui Baciu, pentru că nu își puteau explica anumite lucruri. Des­pre viorile noi unii zic, la bășcălie: vioa­ra-i frumoasă, dar anul trecut cînta cu­cul pe dînsa”. Își amintește că, deși Baciu era un dirijor desăvîrșit, iar or­chestra atingea performanțe deo­se­bi­te, deplasările în concerte erau con­di­ționate de rapoarte întregi predate la Securitate, iar mulți nu puteau pă­ră­și țara. El însă nu a avut probleme ni­ciodată, dar îi sînt foarte vii amintirile despre condițiile în care plecau: „Pe­cu­niar slab, diurna era de 10 dolari pe zi. Nu cheltuiam, căram alimente, conserve de acasă. Banii îi eco­no­mi­seam, cînd veneam îi adunam să-i de­punem la ARIA, Asociația Română de Impresariat Artistic. Pe atunci nu aveai cum să pui bani la bancă, nu aveai voie să ascunzi nici 10 dolari, venea cineva și făcea percheziție și o încasai”, apoi muzicianul se oprește serios și dirijîndu-mi privirea către biblio­te­că, sugerînd că oamenii mai ascundeau bani în cărți.

Fiecare turneu era urmat de note informative, dar zîmbetul larg al o­mu­lui din fața mea arată că au mai ră­mas doar lucrurile frumoase din vremurile de atunci. Își întoarce apoi pri­virea, într-un gest aproape instinctiv, către un tablou din cameră înfățișînd o cunoscută Filarmonică din Italia, la care a cîntat de zeci de ori atunci, cînd cei mai mulți dintre români încă nu sperau să poată părăsi țara. Iar în seri­le în care Filarmonica are program, merge mereu în ultimele rînduri, „un­de acustica este cea mai bună și pînă în față, la instrumentiști, mă bucură mai tare parcă scaunele pline de tineri”.

Livia RUSU