Zeci de blocuri

„O să-ți spun ceva care poate o să te surprindă: eu sînt un mare fan al blocurilor comuniste”, așa-mi spu­nea acum aproape un an scrii­to­rul Vasile Ernu, într-un interviu pe care, spre rușinea mea, nu l-am pu­­blicat nici azi. Îl întrebasem da­că mai au românii nevoie de a­min­ti­rile cu blocuri.

Cu cîteva zile îna­in­te mă plimbasem prin Centrul Ve­­chi al Bucureștiului, pe străzi pa­va­te și luminate cu felinare, mi se pă­ru­se un spațiu străin oamenilor pe ca­re-i vedeam la terase: păreau fe­ri­ciți între urmele trecutului altora. Ma­rea lor majoritate poftiseră în du­pă-amiezele copilăriei la to­că­ni­ța vecinei de deasupra, mereu mînca­rea din vecini era mai bună. Fu­gă­riseră mingea printre garaje și ba­re pentru scuturat covoare. Între clă­dirile cu geamuri mari și fațade cu statui ale Centrului Vechi sînt mai cu toții turiști, se strîng aici ca la carnaval.

„Știu că blocurile arată urît, le ș­tiu bine hibele însă ele au și ceva foar­te, foarte important: produc un a­numit tip de viață și cultură care m­ie-mi place. Din punctul meu de ve­dere, ultima mare explozie pozi­ti­vă culturală, științifică, politică și so­cială are loc în anii ‘60 ai seco­lu­lui trecut. Această explozie este strîn­s legată și de acest tip de ur­ba­ni­zare, de toată infrastructura pe ca­re o presupune ea”, explica Er­nu.

Încape multă frumusețe între pre­fabricatele astea lipite. Obi­șnu­ies­c să mă opresc noaptea să nu­măr luminile albăstrui care clipesc în a­ce­lași ritm, întocmesc pe baza lor ne­concludente studii de audiență. Dar jocul cel adevărat e să ghicesc ce-i dincolo, după perdele demo­da­­te, storuri, termopane, draperii găl­bui sau roșii, sub plafoanele lu­mi­nate cu spoturi – atîta se vede din tramvai – cîte socoteli, dră­gă­lă­șenii, insomnii, cîte „dragă, nu mai știu ce să mai gătesc azi”, cîte „ce-ai mai făcut azi la muncă” se în­gră­mă­desc în vreun apartament cu do­uă camere, confort 2, decoman­dat, cu îmbunătățiri, zonă li­niș­tită, negociabil.

Anunțurile imobiliare de pe net, iată o portiță către lumile astea su­prapuse. Azi, mai toate ofertele de închiriere sau vînzare sînt în­so­ți­te de cîteva fotografii strîmbe, fă­cu­te din pragul ușii: sufragerie, dor­mitor, baie, bucătărie. Pre­fe­ra­te­le mele sînt alea neglijente, care păs­trează urmele încă-stăpînilor: o fo­tografie portret atîrnată sub ceas, o pernă cu smiley pe fotoliu, un te­le­vizor lăsat pe știri, la care se uită și­ruri de pescari gînditori din por­țe­lan, adidași și o crèmă de față ui­ta­tă pe masă. Aș așeza toate astea în lista de beneficii ale apartamen­te­lor cu pricina, undeva între „sca­ră civilizată” și „exclus agenții”.

Vlad ODOBESCU