Copila care predă ecuația vieții

Degetele subțiri și lungi îi tremurau ca în fața sentinței de judecată, ți­nînd foaia pe care abia își schițase cî­te­va idei. Fetița brunetă și firavă partici­pa pentru prima dată la o dezbatere, iar ochii mari îi sclipeau parcă mai intens cînd arbitrul i-a dat cîștig de cauză echi­pei ei, în joc. Era atunci, la începutul clasei a noua, cu un pas mai aproape de avocata care se ocupase de divorțul pă­rinților ei și pe care o privea ca model: „era și deșteaptă și elegantă femeia ace­ea, și cochetă și foarte informată, iar eu de atunci îmi doresc să fac Dreptul”, îmi spune Silvia fără să-și stăpînească un zîmbet sincer.

Fata era în clasa a treia cînd pă­rin­ții ei au divorțat, iar ea și sora ei cu pa­tru ani mai mică au fost încredințate ma­mei. Tot cartierul știa de tatăl lor, din pricina scandalurilor de după fiecare bă­ută, iar „mama lucra și cîte două schim­buri ca să ne poată crește și să nu ne lip­sească nimic.” Ea se găsea la fi­ecare sfîrșit de an tot cu diploma cu premiul I în mîini. „Atunci învățam ca să pot să-i aduc mamei o satisfacție, cît de mi­că”, își amintește bucuroasă Silvia. Îna­inte de a intra în clasa a șaptea, mama lor a plecat în Italia peste vară, iar în sep­tembrie s-a întors cu bani de re­chi­zite și haine noi pentru fetele care ră­mă­seseră peste vară la bunici. Abia ajun­să acasă, tatăl i-a spus că dacă nu re­nun­ța la fete, dîndu-le la orfelinat, el nu mai era dispus să le ofere un acoperiș. „Îmi amintesc că am dormit apoi cîteva zile prin vecini, iar într-o zi mama a plecat la fratele ei, care ne mai ajuta din cînd în cînd. A murit în accident de mașină, pe drum, mama mea,” îmi spune fetița cu glasul omului care și-a ac­cep­tat soarta.

Un unchi al fetelor a fost atunci impresionat de situația lor și le-a luat în grija sa, cu ajutor din par­tea bunicii de pe tată, pentru ca, doar cîteva luni mai tîrziu, fetele să se mute chiar la bu­nica. „Avea probleme de sănătate, iar în ul­timii ani a fost imobilizată la pat. Acum trei luni de zile, a mu­rit și ea”, lăsînd-o pe Silvia să țină de una singură o gospo­dărie un­de își crește, ca o ma­mă a­de­vărată, su­ri­oara de 13 ani.

De la matematică la Drept

Silvia este acum în clasa a XI-a la profilul de științe ale na­turii al Co­le­giu­lui Teh­nic „Ion Borcea” din Bu­huși. Anul acesta, este șefa clasei și matema­tica este materia ei pre­ferată, pe care o privește „ca un joc pe care nu îl termini ni­ciodată”. Uneori, rămîne du­pă ore și le dă me­di­tații co­le­gilor care nu se des­curcă la fel de bine. „Mate­ma­ti­ca nu este u­șoară pentru toți, iar eu îi ajut pentru că știu ce înseam­nă să nu îți permiți meditații și să nu aibă cine te ajuta, iar eu oricum învăț pentru că altfel nu am nici un viitor”, îmi explică sincer și senin.

Astăzi nu mai ține nici o foaie în­tre degetele care se învîrt în gesturi calculate la competițiile de dezbateri, un­de anul trecut a fost campioană na­țio­na­lă la categoria începători. „După ce a murit mama, eram foarte complexată, din foarte multe puncte de vedere. Chiar dacă aveam dreptate, preferam să tac din gură ca să nu fac părere proastă”, spune fata aproape șoptit.

Așteaptă cu nerăbdare ziua în care va păși treptele Universității „Alex­an­dru Ioan Cuza” pentru a își susține examenul de admitere la Drept, chiar dacă pînă atunci principala ei grijă nu sînt nici colegii, nici visele, ci su­ri­oa­ra a cărei mamă a devenit fără voie.

Livia RUSU