Portret de familie din carioci

„Cum să lase ea trei copii și să ple­ce? Așa de mult ținea la ei? Iaca asta e”, se plînge tanti Lucica, frîngîndu-și degetele uscate. E o bătrînă cum vezi în cărțile cu povești, mică de statură, cu ochii umezi, de parcă ar plînge mereu, și obrajii de culoarea cerii, încrețiți pre­cum un cearșaf mototolit. În jurul ei ro­iesc cei trei nepoți și nu o lasă o se­cun­dă să își tragă sufletul.

Alexandru este cel mai mic, avea trei ani atunci cînd mama a plecat din Răducăneni, primăvara trecută, dar de asta nici nu își mai amintește. Anul ăsta nu a vrut să meargă la grădiniță, dar pî­nă la urmă „s-a învățat”. De cînd a dat căldura, aleargă desculț prin ogra­dă și se ascunde în plapuma pusă pe sîr­mă la aerisit, sperînd că nu îl vede Cris­ti­na, sora lui mai mare, cînd se joacă de-a v-ați ascunselea. Picioarele golașe îi rămîn la vedere și de fiecare dată copila strigă victorios: „Tic-tac, Alex!”.

Mămăligă, felul principal

Tanti Lucica se așază cu grijă pe laița din tindă, netezind cu degetele as­pre un colț de țol țesut în culori, din care se mai ghicește un roșu stins și un al­bas­tru mohorît, și începe a povesti despre ziua în care Pamela, mama nepoților ei, a plecat în Italia. „Era cam cinci di­mineața cînd a ieșit pe poartă, nu mi-a spus nimic. Ca și cum ar fi plecat fără să știe de cineva. Ea a zis că vine îna­poi cînd începe școala, dar…” și cuvintele i se opresc aproape de buze, dar le șter­ge cu o batistă scoasă din buzunar, par­că pentru a le pune o pecete. La întrebarea „vă este dor de mama?”, cei mici nu știu ce să răspundă. Alex aleargă în continua­re printre picioarele bunicii, cărînd niș­te carioci ale căror culori i le șoptește la ureche fata cea mijlocie, Ramona. Cristina ridică nepăsătoare umerii și privește curios cu ochii mari, căprui, la cel care îi pune o asemenea întreba­re. „Nu ne este dor de ea, nici măcar nu am plîns cînd a plecat, că noi dor­meam”, răspunde întorcînd repede spatele.

Ramona, care acum este în clasa I, stă cuminte, proptită în pragul casei și își mai ferește din cînd în cînd părul blond, buclat, de pe frunte. Îi place să de­seneze mai mult decît îi place Cris­tinei să compună poezii, „am tot felul de culori în penar, iar aici”, spune ară­tînd cu privirea înspre foaia din mîna ei, „l-am desenat pe motanul Tanu și pe fetiță”.

„Uită-te la ei, îs sătui, dar iaca eu nu pot face treabă din cauza lor, că toată zi­ua cer mîncare. Și am via de săpat acu­ma. Virgil, băiatu’, păzește vacile la gi­rea­dă și vine seara, după șapte, obosit, n-are timp să mă ajute”, spune tanti Lucica co­borînd privirea în podea. În fiecare duminică, atunci cînd se întorc toți pa­tru de la biserică, cei mici „țipă că vor mîncare”. Cît timp bunica pune de mă­măligă, Cristina este cea care niciodată nu o lasă să mestece cum trebuie în ceaun, ca să nu iasă cocoloașe. „Tot strigă că îi este foame. Duminica trecu­tă nu m-a lăsat pînă nu mi-am amintit că aveam margarină și o bucățică de pîine și le-am uns, ca să îi astîmpăr”, povestește bătrîna. „Zburdă întruna, nu au deloc stare. Și cîteodată le mai strig: «măi, stați cuminți, că eu vă bat!», dar parcă nu mă lasă sufletul…”, spune tan­ti Lucica, ștergîndu-și ochii cu podul palmei.

Din cealaltă cameră glasul lui Alex răsună: „Tata, vine tata!”. De cum in­tră nea’ Virgil în curte, băiatul îi sare în bra­țe și începe să îi povestească vrute și ne­vrute. Tatăl își șterge sudoarea de pe frunte și, cu copilul în cîrcă, se așază pe prispa crăpată. „Ei sînt tot ce am, nici nu îmi imaginez cum mi-ar fi dacă nu i-aș mai avea lîngă mine”, spune băr­batul, mîngînindu-l pe Alex pe creștet.

Din spate, cu jumătate de glas, par­că împărtășind un secret, tanti Lucica șoptește: „Pamela nu a plecat cu o fe­me­ie «cuminte» din sat și rău a făcut. Nu cred că se mai întoarce la băiatu’ meu și la copiii ăștia”.

Cristina BABII