„Sindromul Italia” înstrăinează ulițele din Hălăucești

Robert vrea să se facă primar. Poa­te nu în Hălăucești, unde stă de cînd se știe, pentru că satul deja este gospo­dă­rit, dar în Luncași, acolo unde are casă, i-ar plăcea să fie fruntaș. Însă abia are opt ani, iar din aceștia, șapte și i-a petrecut în casa bunicilor, pentru că pă­rinții săi au avut ocazia să meargă la lu­cru în Italia și au profitat.

„Tata mun­ceș­te în construc­ții iar mama este, adică are grijă de ci­ne­va”, mă lămurește el, în­cer­cînd să pro­nunțe în italiană badantă (n.r.: îngrjijitoare), însă încurcă locului lui „n”, stîl­cind cuvîntul de vreo două ori. Și nu doar pentru că se străduiește să vorbeas­că într-o limbă străină, ci pentru că une­le cuvinte îl zăpăcesc. Sînt greoaie, iar el le rostește fără să se înțeleagă ce anu­me spune.

„Nu-mi mai amintesc cînd au ve­nit ultima oară acasă, dar știu că mi-au adus ceva frumos”, povestește Robert gră­bit, precipitîndu-se să numere pe degete cî­te cadouri i-au făcut părinții în ultimul timp. Role, trotinetă, motocicletă, ma­și­nuță de curse, avion și tanc. Ele sînt bu­curia lui. Tresare vesel, pentru că și-a amintit ceva și adaugă că, deși l-a aș­tep­tat împreună cu bunica pe moș Cră­ciun pînă tîrziu, el a venit abia în zori, cînd toată lumea dormea, și a lăsat sub brad un robot uriaș. „Uite atît e de mare”, îmi arată și ridică mînă pînă la nivelul băr­biei, mulțumit de Marc, pentru că-i pri­e­tenul său, cu care se joacă atunci cînd bunicii nu au nevoie să-i ajute prin curte.

Maicile educației

Robert este un copil mărunțel, ro­tund la față, roșcovan și cuminte. „Cei șapte ani de acasă” ai săi nu au fost de­prinși în locuința din Luncași, alături de părinții săi, pentru că „ne trebuie bani, iar aici ei nu au unde să lucreze”. În satul său merge o dată pe lună și atunci mai mult stă la poștă să-și ia alo­ca­ția, decît în curtea sa, pentru că acolo nu este nimeni apropiat care să-l țină în loc, doar casa care-i nouă, dar părăsită pen­tru o vreme. „De 8 Martie i-am făcut și eu mamei un cadou. I-am spus la telefon poezia Mărțișorul. Dar acum nu o mai știu”, spune întristat, sprijindu-și capul în mîini și scotocind în memorie. Nu găsește cuvintele potrivite și-o zbu­ghește din sala de la Centrul de zi „Sfîn­tul Francisc”, afară, la ceilalți copii în parc.

„Asemenea probleme de exprima­re și chiar de relaționare se re­gă­sesc în mare parte la acești copii, lăsați acasă. Bunicii sau alte rude nu înde­pli­nesc același rol pe care-l are mama sau ta­ta”, îmi explică maica Elena Enăș­cuț, cea care, alături de alte maici din Or­di­nul Surorile Franciscane Misio­na­re de Assisi, încearcă să îndrume co­pi­ii din sat să nu renunțe la școală și să abandoneze cursurile din neglijență. De fapt, maicile devin o parte din fa­mi­lia micuților, pentru că stau zilnic în preajma lor, la Centrul de zi „Sfîntul Francisc”, cîte patru ore după cursu­ri­le de la școală. Aici mănăncă, scriu, citesc, se joacă și-și fac temele pentru următoarea zi, pentru că unii dintre bunici „vin și ne spun că vai! maică, nu mai pot. Pe copiii mei i-am crescut, dar acum simt că nu mai pot, pentru că altele sînt vremurile, cerințele la școa­lă sînt mult mai mari, iar eu nu le pot explica copilului”. În cameră ajun­ge o aromă de ciorbă și, deodată, dinspre bucătărie, se aude în cor o poezie. „Sînt copiii. Tocmai au luat masa, iar acum rostesc rugăciunea”.

Părinți de două ori pe an

Peste drum de centru se află școala, iar zarva din curte este și mai mare de­cît în parcul amenajat de măicuțe pentru cei 60 de copii nevoiași. Pe teren îl în­tîlnesc pe Răzvan, care iese în evidență cu niște pantaloni cu turul lăsat pînă la genunchi. Însă băiatul de clasa a șaptea nu este la fel de îndrăzneț precum se și îmbracă. Dacă nu-l obliga doamna dirigintă, nici n-ar fi vorbit cu mine. Își începe povestea prin a-mi spu­ne, oarecum rușinat, că părinții săi sînt divorțați de cînd avea șapte ani, deoa­re­ce „mama a plecat în Italia cînd aveam trei ani și, după alți patru, cînd a re­ve­nit, s-au despărțit”.

De atunci el a rămas cu bunica, ma­ma sa a plecat peste granițe ca să lu­cre­ze, iar tatăl său stă în sat. Dar, deși amîn­doi locuiesc în Hălăucești, se în­tîl­nesc la fel de des precum se vede băiatul cu mama, adică o dată sau de două ori pe an. În rest, telefonul îi mai unește. Chiar dacă acum, la 14 ani, nu se supără cînd pleacă mama iar, pentru că așa s-a o­biș­nuit, Răzvan recunoaște că mai de­mult, cînd încă era mic, plîngea, se în­trista și ura acea zi. Erau momente de mî­nie, îmbinate cu deznădejde, pe ca­re me­di­cii le numesc distant acum „sin­dromul Italia”, boală care s-a răspîndit cu vi­teză în Hălăucești după ’90, cînd au plecat primii locuitori din comună în Israel, iar după ce s-a deschis Oc­ci­den­tul, peste tot în Europa.

La școală, lui Răzvan îi plac geo­gra­fia și sportul, iar acasă este gospodarul bunicii „pentru că are un picior bolnav tare și nu poate să meargă”. Gră­dina, casa, animalele, dintre care iepurașii îi sînt cei mai dragi, el le între­ți­ne. Bunica nici de situația lui nu poate veni să se intereseze, să vadă catalogul sau să vorbească cu diriginta. Noroc că ne­potul nu este un elev problemă, ci unul cuminte, care dacă-i cu gîndul la rele, nimeni nu știe, nici măcar colegul său Gabriel, care se află într-o situație aproa­pe similară. Dar, spre deosebire de cei­lalți, el se bucură că părinții îi sînt de­par­te. „Bani și libertate. Asta înseamnă pen­tru mine Italia, unde lucrează mama și tata. Și în curînd o să plec și eu”.

Iulia CIUHU