De acolo de unde pleci, ori bolnav, ori mort

Un polițist a luat în plin o adolescentă pe trecerea de pietoni, apoi a fu­git. Fata a murit la spital, după ce i-a lăsat fratelui mai mic, care apucase să se ferească, o scenă de coșmar, pe care să o viseze toată viața. Și pentru că po­lițistul mai era și băut are trei capete de acuzare pentru care a fost arestat 29 de zile.

Cum să te mai aștepți să acționeze un bețiv de rînd, cînd un om al legii, ieșit din uniforma de serviciu, ajunge să omoare din culpă copiii pe stradă. Și cum ar trebui să îl scrie în pomelnice părinții tinerei, care nu mai știu nici cum îi cheamă, de atîta durere. Își poa­te cineva imagina că polițistul cu nume de fiară ar putea fi iertat? Crești un co­pil din pîntece, îi dai viață, mîncare, haine, educație și un destin, apoi vine unul și ți-l omoară într-o zi înnorată de vară. Îți omoară copilul și gata, nu-l mai vezi, te duci înaintea lui în mor­mînt. Îi pui tu cruce înainte de vreme și nici nu-ți vine să te atingi de colivă. O singură gură te-ar omorî. Și parcă ți-ai fi dorit să se fi îmbolnavit de orice, le­u­cemie, HIV, TBC, numai să mai fi tră­it pe lumea asta.

Dar și cu boala e greu. Te macină și te stoarce chiar și cînd tu de fapt ești sănătos. Tot ieri, tot la știri, am aflat că o femeie cere de un an și jumătate des­pă­gubiri pentru un diagnostic greșit. Me­dicii i-au spus că are cancer. A făcut citostatice șase luni, iar apoi au anun­țat-o că de fapt se greșise o lamelă la analize, că altcineva era în pragul mor­ții. Cineva care atunci a plecat acasă crezînd că este sănătos tun. Medicii în­să nu vorbesc de un malpraxis, ci o eroa­re a unei asistente pe care nici mă­car nu o pot pedepsi corespunzător, de­oarece nu intră în jurisdicția Co­­le­giu­lui Medicilor. Întrebarea însă era alta. Femeia asta s-a radiat jumatate de an degeaba, dar cealaltă? O fi plecat de mult la ceruri și poate că rudele au cre­zut că a murit de moarte bună. Oricum, medicii din spitalul cu pricina nu au reușit nici după atîta timp să găsească un nume. O fi avut nume de floare. Ori de sfînt. O fi chemat-o Maria, ori Mar­­ta. Cine mai știe.

Afară e miros puternic de flori de salcîm. Cînd eram mică, bunica îmi fă­cea clătite cu ele. Erau clătite parfuma­te și le mîncam în leagănul din fața casei. Pe atunci nu știam ce zile o să ajung. Că o să traiesc într-o lume des­cîn­tată prost, unde nu mai ești în siguranță nici în mîinile celor care trebuie să-ți salveze viața. Că o să ajung ziua în care cafeaua pe care o beau di­mi­nea­ța are gust de cauciuc.

Paula SCÎNTEIANU