Rechinii care nu musca

Stau la pinda si asteapta ca “prada” sa se arate. Singura lor arma e sobrietatea si dispretul subtil cu care-i privesc pe Gigeii care isi trag nasul sau se scarpina pe burta in timp ce le cuceresc pe Lene cu: “Nu cred ca te-am mai vazut pe aici, esti din provincie?”. Linistiti la masa, sorb din bautura si discuta maruntisuri. Nu se uita la ele decit dupa ce acestea arunca prima privire, si atunci le trateaza tot putin sfidator.

Asta pentru ca rechinii au fost dintotdeauna “hard to get” (n.r.: greu de prins). Si majoritatea vor sa se lase ei pradati: ele se simt stapine pe situatie, in timp ce acestia le “flancheaza” doar cu citeva priviri. Pestoaicele privesc inapoi, cele mai indraznete zimbesc si asteapta, dornice de socializare. Dar ei sint puternici si rabdatori: rezista cu stoicism pe metereze.

Numai daca sint cu adevarat determinati sa agate, tacticile lor iau amploare, dar sint mult mai subtile decit o doza dubla de parfum si “Lenjeria ta s-ar asorta numai bine cu asternuturile mele”. Nu se lauda cu incredibile si nenumarate cuceriri, ba chiar mint in sens opus. Vor sa para inocenti, neatinsi, iar cei mai “extremi” ajung sa spuna ca n-au avut decit o singura prietena in clasa a opta, care

i-a lasat pentru unu’ de la Liceul Sportiv. Ele se simt superioare si intrigate de faptul ca i-ar putea “corupe”. Cind e vorba de momeala, si-o aleg cu precizia unui lunetist: numai cateii cei mai mici si motanii cei mai pufosi merg la plimbarea pe faleza sau prin parc.

Cu parere de rau insa, rechinii de care am vorbit pina acum, cei “de pamint”, se aleg cu cea mai putina prada. Asta pentru ca balta e plina de uscaturi si platicile, din comoditate, fug tot dupa guvizi, hamsii sau rime de mare.

Ioan STOLERU