Peste Tanacu s-așterne tăcerea dinaintea mîntuirii

Este primăvara anului 2005 în comuna Tanacu și gospodarii își scot preșurile din case, ponosite de praful adunat de-a lungul iernii, și le scutură cu pu­tere de stîlpii porților de lemn. Transpirați, își ridică privirea spre cer, fac o cruce mare, se apleacă la pămînt și-l sărută. Își aruncă apoi ochii spre un loc știut doar de ei în miezul pădurii, după dealurile leneșe care-nconjoară satele din zonă, și zîmbesc cu toată fața. Dintre toți oamenii rătăciți în colțurile țării, nimeni nu se bucura mai mult decît ei de anonimitatea lor. Pentru că, după dealurile din spatele satelor comunei Tanacu, județul Vaslui, sălășluiește mînăstirea cu același nume, „mînăstirea noastră, numai a noastră”. Dar, la sfîrșitul primăverii din 2005, au venit oameni care l-au luat pe pastorul Daniel Corogeanu și le-au pîngărit lăcașul. Dacă atunci coada de oameni se întindea kilometri în șir, peste dealuri, pînă la șosea, astăzi, tănăcenii nu mai merg aproape deloc în inima pădurii. Pînă și fîntînele din sate le-au secat. Doar izvorul sulfuros își mai bolborosește amarul cui vrea s-asculte.

Lovește pămîntul stîngaci, cu ură, de parcă ar vrea să-l rănească. În jurul doamnei Maria e o liniște înspăi­mîn­tă­­toare. Are casa pe buza unei văi și gră­dina din spatele gospodăriei e în­tin­să pe coama dealului. Un strop de trans­pirație i se naște între sprîncene, îi alunecă pe vîrful nasului, unde a­tîr­nă legănat cîteva secunde, și-i cade pe lîngă sapă pe o brazdă de pămînt us­cat, care se repede să-l înghită. N-a mai plo­uat în comuna Tanacu de mai bine de-o lună și pe solul încins se în­tin­de o re­țea de crăpături, ca-n urma u­nui cu­tremur violent.

Doamna Maria nu dă la sapă de obicei. Muncește la o firmă de construcții. Dar în sîmbătă aceasta s-a ho­tă­rît să se-ntoarcă la casa părintească să plivească puțin via, că n-a mai trecut prin Benești de cîteva luni. Tre­sa­re cînd mă vede venind dinspre drum, prin­tre straturile de căpșuni, dar profi­tă de repaos ca să bea apă rece dintr-o sticlă deformată. „De unde sînteți?”, în­treb. Nu-mi răspunde. „Vaslui, Bîr­lad?”, continui. Ridică din umeri, se șter­ge la frunte și-mi spune de parc-ar fi cel mai evident lucru. „Eram de aici, acum nu mai contează, că-ncet-încet ne întoarcem toți”. Ridică sapa și lo­vește pămîntul uscat, împrăștiindu-i crus­ta pînă la picioarele mele. Nu-și cu­noaște așa de bine vecinii, nu mai știe care dintre ei mai trăiesc de cînd a tre­cut ultima oară și nu poate să-mi zi­că nici unde stă Aneta Dărăscu. Mă tri­mite printre araci să ies la drum „pe-o scurtătură”. În spatele meu, doamna Maria își dă boneta de pe cap și lasă să-i curgă pentru cîteva clipe un păr auriu pe spate, ca apoi să-l strîngă din nou în pumn și să-l ascundă.

Femeia ușor aplecată de spate s-a născut în satul cel mai apropiat de pă­du­re în urmă cu 50 de primăveri. Își a­du­ce aminte cum fremăta drumul în fie­care duminică cu pașii cre­din­cio­ș­i­lor, care se adunau dinspre satul Ta­na­cu sau care veneau cu mașinile din toate colțurile țării, să-asculte pre­di­ci­le părintelui Daniel Corogeanu. A­ces­ta a fost acuzat că, împreună cu șase maici, ar fi privat-o de libertate și, în final, că ar fi ucis-o pe tînăra de 23 de ani Irina Cornici. După ce acesta a fost arestat, praful a-nceput să sedimenteze pe drumul brăzdat de șanțuri.

Mînăstirea noastră

„Benești, Tanacu, Moara Dom­neas­că, Muntenii de Sus, Văleni… ”, și degetele bătrînei din fața mea se strîng încet, tremurînde, în podul pa­l­mei, unde rămîn înghețate. A­netei Dă­răscu îi sclipesc ochii în culorile cur­cu­­beului și apoi se limpezesc, unul ră­mî­nînd albastru și celălalt verde. „Da­că ar veni mîine, pe brînci m-aș tîrîi și tot m-aș duce să-l văd”, spune femeia cu-o voce gîtuită. Împreună cu alte cî­teva să­tence se-ntorcea de la prășit într-o duminică, cînd l-a găsit pe pă­rin­tele Co­rogeanu înconjurat de trei scînduri din care-și făcuse casă și îngenuncheat în fața unei icoane înalte cît el. „Veniți și ajutați-mă să facem o mînăstire”, le-a spus acesta și femeile s-au dus, au făcut chirpiciul „am adus balega, am mers toți, cu cățel, cu purcel și am ajutat cum am putut”. Calul semeț pe care îl are în curte nechează puternic și scurmă-n pămînt cu copita piciorului din fața. Femeia se uită lung la el, închide ochii și, după cîteva se­cunde, se uită intens spre pădure.

Și-a dorit mai mult decît oricine altceva să aibă în preajmă o mînăstire la care să meargă. Mereu îi povesteau vecinele, care aveau destui bani încît să se avînte la lăcașele de cult din nord, despre frumuseți pe care ea le-a ri­dicat la rang de icoane. Are patru co­pii, „am teren de muncit, bărbatul meu a fost mereu cu băutura și țigările și eu n-am fost niciodată la o mînăstire. Dar acuma a dat Dumnezeu și s-a făcut lîngă mine, am zis că măcar aici să mă duc cît oi mai putea, cît oi mai trăi”. Însă, de cînd părintele a fost arestat, ea n-a mai bătut cei cinci kilometri care-o despart de lăcașul de cult din mij­lo­cul pădurii. Și n-a fost singura. Lumea s-a distanțat de satele care împrejmuiesc dealurile comunei Tanacu ca de le­proși. „Bărbații la costum” pe care Ane­ta Dărăscu îi vedea fugărindu-și mașinile scumpe pe drumul din sat nu au mai călcat pragul mînăstirii de cînd au venit alți călugări în locul părintelui Daniel Corogeanu.

Iar peste Benești s-a așezat o li­niș­te de mormînt. Pe ulițele întortocheate nu mai trag nici caii, căruțele parcă se po­ticnesc, iar în urma lor pămîntul pa­re nederanjat. În urmă cu șapte ani de zi­le, oamenii mergeau cu sutele la mî­năs­tire, ducînd în brațe flori. Astăzi, din bazinul satelor care-o-nconjoară, bi­sericuța de pe cea mai înaltă culme din zona nu mai adună decît un pumn de suflete.

Cu privirea peste umăr

E greu de înțeles cîtă voință își a­du­nau oamenii din Moara Dom­neas­­că ca să se ia la trîntă cu dealurile pînă ajungeau la culmea pe care se ridică, ascunsă, mînăstirea Tanacu. Din cei șapte kilometri doar jumătate urmează o cărare dreaptă, restul merg paralel cu brazdele proaspăt trase pînă la șo­sea­ua care leagă Iașul de Vaslui. „Dru­mul pocăinței lor”, îmi spune cu-n zîmbet șiret un bărbat care stră­ju­ieș­te intrarea în sat cu vreo 40 de budane de plastic în portbagajul mașinii.

„Apă ca asta rar găsești, zic oa­me­nii că țeava e băgată la 100 de metri în pă­mînt. Și ei stau doar și o dau la cai”, și Petru rîde înfundat. Are nasul cîrn, un început de chelie și nu e trecut cu mult de 45 de ani. A lucrat 21 dintre ei la o fabrică de armament de pe lîngă Cluj dar pînă la urmă s-a retras la Va­s­lui cu soția. „V-aș spune de ce, dar n-o să mă credeți”, și-și pleacă ochii în pămînt. „Încercați-mă”, îi răspund, căutîndu-i privirea. „Eu nu mergeam la biserică, nu făceam nimic bine, nu m-am spovedit și nu m-a împărtășit pî­nă nu l-am văzut prima oară pe pă­rin­te­le Corogeanu. El m-a învățat că du­mi­nica nu-i bine să mă las pradă ten­ta­țiilor trupești, dacă înțelegeți ce spun”. Încearcă să rîdă. Budana albă din mînă își varsă din lichidul sulfuros pe pan­tofii negri, proaspăt dați cu cremă, ai băr­batului. Nu bagă de seamă, îi pune do­pul și o așază meticulos în port­ba­ga­­jul deja plin pînă la refuz.

„Cînd era părintele, a venit și a sfin­­țit fiecare fîntînă din sat. Așa de frumos o fost în ziua aia. Acum însă toate fîntînile de la deal, din sat, stau secate. A dat Dumnezeu ploi și am fost feriți de furtună cît a stat părintele. De cînd a plecat, în fiecare an ne lovesc ploile mari și stau pămînturile și cîte o lună fără apă.”

A venit în Moara Domnească să-i ia apă soacrei sale, care stă într-un sat la o aruncătură de băț de Vaslui. I-ar face fîntînă, dar trebuie săpat adînc și ve­cinul bătrînei nu vrea să contribuie. „Păi are 80 și ceva de ani, acuș se du­ce. Dau eu bani să fac fîntînă ca apoi să rămînă zgîrcitul ăla cu ea fără să fi făcut nimic? Mai degrabă vin aici și-i aduc apă și așa, se spune că apa asta e de zece ori mai sănătoasă”, îmi spune Petru vorbind repede, agitat. Nici el n-a mai bătucit drumul spre mî­năstire de cînd nu mai e părintele Co­ro­geanu. „Ești tînăr, nu știu dacă tu crezi în din astea, dar Satana există”, îmi spune ze­flemitor. Face un pas în spate, de par­că s-ar fi așteptat să-l trăz­nească ceva și se uită speriat în jur. Scoate o batistă cu motiv floral din bu­zunar ca să-și șteargă fața. Începe să rîdă necontrolat, se oprește din nou și-mi zîm­beș­te calm. „Știi asta, nu?”

Pămîntul înghite apa

„Cînd era părintele, a venit și a sfin­­țit fiecare fîntînă din sat. Așa de frumos o fost în ziua aia. Acum însă toate fîntînile de la deal, din sat, stau secate. A dat Dumnezeu ploi și am fost feriți de furtună cît a stat părintele. De cînd a plecat, în fiecare an ne lovesc ploile mari și stau pămînturile și cîte o lună fără apă”, îmi spune răspicat doam­na Valeria Cozma. A dormit la rîndul ei nopțile în căpițe de paie de lîngă pă­du­re ca să-l ajute pe părinte să cons­tru­ias­că mînăstirea. Acum, stă mo­ho­rîtă în casa-i din vîrful dealului, as­cultîndu-i pe băieții care au venit să-i taie lemne cum leagănă topoarele.

Femei mică de statură crede că toată comuna a murit odată cu mî­năs­ti­rea și că, dacă ar fi rămas în continuare părintele, Dumnezeu le-ar fi ți­nut în continuare partea. Încă mai mer­ge la mînăstire, să se roage cum o fă­cea înainte, dar în fiecare săptămînă își simte picioarele din ce în ce mai grele pe drumul nemarcat către lăcașul de cult. Dar n-o ia ca pe-o povară, ci ca pe-o datorie față de locul în care s-a născut acum aproape 80 de ani. „Cît de multe a făcut părintele pentru noi, pen­tru satele noastre. Venea noaptea să ne sfințească casele și să ne în­groa­pe morții, dacă îi ceream. Am o do­rin­ță de mă arde în suflet, dorința lui, care a stat și a făcut, chinuit, săracul. Gîndiți-vă, a venit lume bolnavă și s-a în­dreptat, a venit lume surdă și a auzit, a venit lume mută și a vorbit. Cum să nu merg și să-l ținem aproape?”, și fe­meia se prăbușește în genunchi, în fața porții.

***

În satele din care locuitorii migrau spre inima pădurii, astăzi răzbate o li­niș­te profundă. Doar în Moara Dom­neas­că copiii se mai aleargă pe la mar­ginea drumului spre Vaslui care stră­batea satul, în timp ce bătrînii își o­dih­nesc oasele pe băncile din fața por­ți­lor. Dar și aici, și-n Benești, peste gos­podării plutește o tăcere de mor­mînt. Oameni-și vorbesc în barbă și se ui­tă pes­te umăr. „E pacea și pedeapsa noas­tră”, îmi spune tînguit bătrîna Va­le­ria, retrăgîndu-se legănat spre bu­că­tă­­ria de vară din curte. De șapte ani, ea își măsoară timpul în duminici.

„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze” (Ioan, 14:27)