Cu mintea de burete

Dacă pînă să ne aflăm, cîtuși de pu­țin, drumul, tindem să ne-a­run­căm cu ge­nunchii în pietriș, doar doar vom în­vă­ța din zgîrieturi că ceva nu facem bi­ne, atunci cînd începem să ghicim o u­li­ță dreaptă ne tremură și mai tare sto­ma­cul de spaimă.

Nu cumva să vadă ci­neva cum ne în­cro­pim urma de meserie din ce-avem, nu cumva să ne judece că mai uităm din formule și abia la final mun­ca noastră arată a capăt de treabă.

Și-apoi îngustăm privirea, în­fri­co­șați, așteptînd ca o pisică flă­mîn­dă, să de­­venim, culmea, noi înșine pra­da o­chi­lor din jur. Nu credem în ce-am constru­it, dar nici nu le-am lăsa pe toate să se re­soarbă-n necunoaștere. Și nici la ex­po­zi­ție nu l-am pune. Adicătelea nici al­bă, nici neagră să nu ne fie reputa­ți­a. Da’ ia să ne scutu­re cineva deoda­tă și să ne a­ga­țe de piept un în­semn șlefuit cu re­cu­noaș­tere. Atunci par­că am îndrăzni să cre­dem în fi­rul acela de ață pe care-am în­ceput a-l des­coa­se. Și dacă blazonul, aș­teptat ca o ploaie, e sculptat cu mîinile al­tui neam, atunci să vezi încredere. A­tunci să vezi cum ne facem mintea bu­rete și tragem aprecieri de peste tot.

Să nu mai acuzăm nebăgarea în sea­­mă a lucrurilor frumoase în o­gra­da pro­prie, cînd, de fapt și noi că­u­tăm, la început cu umilință, mai apoi cu sîrg, re­verențe exotice. Iubim vo­cile de-a­ca­să ca­re ne laudă, dar știm că pînă nu ne ră­sună nu­me­le în capete lu­minate, nu sîn­tem vred­nici de ținut min­te. Umblăm, pî­nă la ur­mă, cu desaga plină de talente în ca­re în­vă­țăm să credem, pe la porțile tu­tu­rora. Și u­nii, ori de-atîta insisten­ță, ori pentru că și-au făcut vreme să ne cer­ce­teze po­doa­bele, ne ridică pe soclu. U­nul de pe care în­vățăm să coborîm atunci cînd cei de jos nu ne recunosc, ca să nu ne rupem gî­tul în anonimat.