Rădăcinile olarilor s-au înfipt în Marginea

La o oră de mers cu mașina din Suceava se găsește comuna Marginea, cunoscută ca fiind „locul de baștină al olarilor” încă de acum 400 de ani, de cînd lutul se frămînta cu picioarele. Din cei 60 de anicîți învățau meșteșugurile de la părinții și străbunii olari, astăzi au rămas doar trei familii care duc mai departe povestea roții ce însuflețește bucățile de lut. Printre cei care nu au vrut să lase meșteșugul să le fugă din propriile mîini este Gheorghe Magopăț, care a studiat intensiv meseria știută din copilărie abia în 1990, după moartea lui Vasile Magopăț, tatăl său. Astfel, cel care atunci era profesor de matematică a renunțat la algoritmi pentru ansamblul semnelor înscrise pe oalele de lut și spune mîndru că nu a regretat nici pînă astăzi alegerea făcută.

Roata norocului

E duminică, așa că domnul Ma­go­păț își odihnește mîinile ținîndu-și nepoții pe brațe și vorbind cu copiii săi pe una din băncile din curte. Nu pa­re să observe mulțimea de oameni care mișună prin fiecare colțișor al curții sale, ci se comportă normal, ca și cum ar face și ei parte din familie. Le răspunde respectuos la salut și tu­riș­ti­lor străini le întinde chiar și mîna. Apoi se așază și zîmbește scurt cînd mă vede, ca și cum ar ști di­na­in­te de ce mă uit insistent către in­tra­rea în atelier. Acolo, așezate cu gura în jos, după mărime și după model, vasele confecționate în atelierul familiei Ma­gopăț așteaptă zile însorite ca să se usuce. Nu sînt ferite de ochii lumii, din contră, ai impresia că sînt ordonate pe rafturile mari de lemn sau scoase afară la aerisit pentru cei care vor să afle povestea olarilor din Marginea.

De cînd au rămas singurii meș­te­șu­gari din sat care își expun sau vînd produsele, membrii familiei Mago­păț sînt obișnuiți să lucreze sub privirile curioase ale turiștilor care deschid ușa atelierului. Nu se supără atunci cînd le pui o întrebare și nici atunci cînd îi consideri o simplă familie de olari. Deși este o poveste pe care a spus-o de multe ori pînă acum, stră­ne­potul lui Ilie Magopăț se simte mîn­dru să o mai zică și celor care nu ști­au că în curtea sa se adăpostește de pes­te 400 de ani meșteșugul olăritului. Nu își mai amintește cum a început să dea viață bucăților de lut, însă știe că as­ta a văzut din prima zi și că a învățat, ase­menea celorlalte generații, în mod natural. „Să fi avut vreo șapte-opt ani cînd am intrat pentru prima dată în atelierul părinților mei. Sigur că nu am reușit să dau o formă, însă este tipul de pasiune pe care doar dacă o dozezi zilnic ajungi să faci din ea un mod de a trăi”, îmi explică rar și răs­pi­cat acesta. Crede că o altă metodă pentru a deprinde meseria nici nu există, pentru că școala olarilor este de fapt modul în care îți ghidezi singur mîinile, asemenea unui instinct.

Bărbatul care pare puțin trecut de 50 ani rostește cuvintele clar și calm, iar atunci cînd vorbește despre meșteșugul său, o face cu atîta su­flet, încît ajungi să crezi că este, de fapt, parte dintr-o poveste. A realizat că e mai mult decît o pasiune abia du­pă moartea tatălui său, în 1990, cînd a renunțat la meseria inițială, cea de profesor. „În sat au rămas doar trei olari din mai bine de 60 cîți erau pe vremuri. Era păcat să nu pot duce mai departe meșteșugul”, îmi spune acesta fără urmă de regret în glas. Își amintește de vremurile în care lucra doar cîteva ore pe zi atunci cînd ve­nea de la școală. A predat matematica 17 ani la școala din sat, însă crede că nu exis­tă satisfacție mai mare decît cea a cre­a­ției, pe care o simte zi de zi între pe­reții atelierului. „Din orice bucată de lut iese altceva, alt model, altă mă­rime, toate în funcție de cum­părători și de vremuri.”

Explicarea procesului propriu-zis prin care trece argila îl face pe băr­ba­tul din fața mea să își pună coatele pe masă și să îmi explice rar, gesticulînd în același timp. „Se începe cu extragerea argilei, pe care o găsim chiar aici, aproape de sat, mai apoi tre­ce prin niște malaxoare pentru a-i scoate impuritățile și o transformă în­tr-o pastă omogenă pe care o mo­de­lăm la roata olarului. Procesul se în­che­ie cu introducerea vaselor în cup­tor, iar arderea se efectuează doar cu lemn de rășinoase, brad sau molid.” După o scurtă pauză în care arată spre un vas care așteaptă să se usuce, meș­teșugarul îmi atrage atenția că Mar­ginea este renumită în special pentru culoarea neagră a vaselor, obținută în mod natural, prin ardere. „Există do­uă etape: prima dintre ele este atunci cînd cuptorul arde normal, ca o sobă, cu gurile de foc deschise și care du­rea­ză vreo șase ore pînă ajunge la temperatura de 700 de grade. Cînd oale­le devin incandescente, se mai pune o cantitate de lemn în cuptor și apoi se închide ermetic, în următoarele 12 ore avînd loc o ardere incompletă a lemnului respectiv, care degajă fum.”

Familia care dă suflet lutului

Cu un ochi spre atelier, domnul Magopăț pare să schițeze un zîmbet atunci cînd în prag se ivește soția ca­re conduce niște turiști către ieșire și se oprește pentru cîteva minute din po­ves­tit. „Și soția lucrează cu mine în­că de la 14 ani, aici ne-am cunoscut de fapt. Pe vremea aceea, atelierul era al tatălui meu, iar ea tocmai se angajase.” De atunci, procesul de decorare îi revine în cea mai mare parte, modelele de pe vase fiind făcute cu cremenele (n.red.: piatră de rîu), în diferite forme. Devine mîndru cînd își amintește că de atunci, de cînd și-a cunoscut soția, nu a mai lucrat singur niciodată, mai ales după ce i s-au născut și cei trei copii. „Spun că am un băiat și două fete, dar de fapt am mai mulți băieți, pentru că la gineri tot băieții mei le spun”, caută să se corecteze și pune mîinile în sîn ase­me­nea unui copil.

Satisfacția lui cea mai mare este că băiatul său de 27 de ani s-a transformat în cel mai de încredere ajutor în atelier, chiar dacă inițial se visa eco­nomist tînăr, plecat din satul în care a crescut. A terminat Facultatea de Relații Economice Internaționale și a urmat un master în Comerț și Tu­rism, însă a preferat să rămînă unul dintre puținii olari din zonă. „Mă aju­tă enorm, mai ales după ce a înțeles că viață lutului se dă zilnic, în mod con­stant și că nu există o școală specială pentru asta. Au mai venit copii care făceau la noi ore de atelier o da­tă pe săptămînă, încercau și ei să cre­e­ze. Însă nici unul nu a devenit olar, trebu­ie să stai aici pînă ajungi să simți ar­gila cum îți curge prin degete”, ada­ugă domnul Magopăț zîmbind ușor.

Tradția e sfîntă

Olarul spune că obișnuia să lu­cre­­ze de la cinci dimineața pînă la nouă seara, însă cu fiecare zi simte că timpul de lucru i se scurtează. „Cel mai greu de suportat pentru un om în vîrs­tă este să nu ai ocupație din cauza neputinței care vine odată cu trece­rea timpului. Eu mă gîndesc cu groază la ziua în care voi ieși la pensie. Ce voi face atunci?”, spune repede par­că înghițindu-și cuvintele. Are însă no­roc că tradiția în familia este res­pec­tată și fiecare știe cît de important es­te să fii singurul olar din zona Mol­do­vei. Recunoaște că nu este o meserie ușoară și că, în urmă cu mulți ani, ola­rii erau considerați oameni necăjiți, lucru care i-a făcut pe tinerii anilor ’60 să se îndrepte spre întreprinderile sau fabricile din marile orașe. „Noi stăm și iarna și vara cu degetele în lut și toate fazele de prelucrare sînt manuale, de la săpat și pînă la pusul lor în cuptor. Așa că este normal să existe puțini meșteșugari ca noi în ziua de azi”, îmi spune în timp ce își scutură mîinile de parcă și le-ar usca.

Cu același calm în voce de la început, domnul Magopăț îmi spu­ne că este mulțumit de meseria sa pentru că „argila are efect terapeutic, în­că nu am auzit de olari care să aibă reumatism”. De același efect miracu­los pomenește și mama sa, Ana, ca­re la 81 de ani încă mai ține minte cum a început să învețe meseria. „Acasă la mine m-am trezit așa, cu părinții o­lari. Îmi amintesc că eram mică, vreo 14 ani să fi avut, și bătuceam pă­mîn­tul cu picioarele pînă mă dureau căl­cî­iele”, spune bătrînica amuzată de vechile amintiri. Crede că mare par­te din olarii din sat au renunțat la în­deletnicire odată cu venirea re­gi­mu­lui comunist, care interzicea continua­rea meșteșugului. „Ceaușescu ne-a obligat să părăsim meseria, spu­nînd că otrăvim lumea cu oalele din lut, să îi lăsăm să mănînce și din vase din porțelan. Familia mea însă nu a re­nun­țat, soțul meu a ajuns chiar și la București și a spus: «Eu altceva nu știu să fac, nici să cosesc, nici să prășesc» și i-au dat autorizație. Păi nu ar fi fost păcat ca băiatul meu să nu o continue?”, spune frămîntîndu-și mîinile în poală. Mătușa Ana se ui­tă scurt la mine și după ce îi confirm că am trecut de 20 de ani mă atinge ușor pe umăr și îmi spune: „Dacă am trecut eu prin război și prin comunism și tot de-a olarilor rămîn, asta înseamnă că acum nu o ducem rău. Cerem osîndă de la Dumnezeu.”

***

Muzeul din inima ceramicii

Casa Anei și a lui Vasile Ma­gopăț, veche de aproximativ 100 de ani, cu tindă și cu o cameră specială în care altădată era cup­torul de ars oale este în mo­men­tul de față un muzeu de familie. Bătrîna se ocupă din 1990 de păs­trarea și colectarea costumelor po­pulare, dar și a altor obiecte spe­cifice din zona Rădăuți. Ca­mera amenajată de aceasta este decorată cu țesături și împleturi care altădată făceau parte din „zes­trea fetelor bune de mă­ri­tat” și cu scoarțe, lăicere și grin­dă­rașe a­du­se de bunicile din sat. Tot din ex­poziția cu vînzare fac parte și o­biectele din ceramică, colierele din mărgele sau ouăle înconde­ia­te lucrate de femeile din satele alăturate.

Mădălina OLARIU