Ultimul făuritor de viori al Moldovei

Într-un bloc din Fru­moasa, din Iași, își ascunde meseria un om care nici nu visa acum 30 de ani că avea să creeze muzi­că. Și nu se pierde în partituri sau note muzicale, nu ascultă Bach și nici nu compune me­lo­dii care să dăinuie. Doar își ascute cu grijă dalta și curăță bine lupa, căci de ele are nevoie ca să dea viață sunetului. Și de „esență bună de lemn”, firește, căci fără ea, i-ar intra așchiile degeaba în carne.

Domnul Pavel Gavril are o vi­și­nată atît de dulce, de ți se lipește de buze. Spune fălos că o face în așa fel încît „să o poți duce, cu alcool din boa­be de orez, foarte delicat”. Cînd are musafiri, îi servește din sticluța în for­ma de vioară pe care o umple mereu de față cu invitații, să vadă că nu-i „în­doită cu apă”. Spală sticla meticulos și o curăță cu un ștergar de pînză, abia apoi îi toarnă pînă la gît licoarea ro­și­e pe care după aceea o varsă în pă­hă­rele cît degetul mic de la mînă.

Vrea de la toamnă să se apuce și de pălincă, dar dacă îl ajută Dum­ne­zeu să termine pînă atunci viorile pe ca­re trebuie să le mai repare, căci asta îi ocupă de fapt mai tot timpul.

Domnul Pavel Gavril face niște viori atît de frumoase, de i s-a dus ves­tea prin toată Moldova. „În re­giu­nea noastră mai era Cozmici de la Făl­ti­ceni, dar a murit, și eu am rămas cam ultimul, dar acuș mă duc și eu”, spu­ne cu regret în glas lutierul ieșean.

Făurirea viorilor nu a deprins-o însă nici de la tată, nici de la bunic, căci nu a fost o meserie care să se transmi­tă. Îi place să spună că provine din­tr-o familie de lăutari, moșul lui, Cecel, „care a mers la război în Rusia și nu s-a mai întors”, cînta la clarinet și era unul dintre cei mai buni. Lu­ti­erul își amintește cum îi povestea tatăl lui despre el, că se plimba prin pădure, asculta ciocîrlia și o imita cu clari­netul cum îi suna lui, după ureche. „Și era unul Alecu Buhai, un moșier care avea un hambar mare în care cînta, tot la clarinet. Și moșu’ Cecel, fiind copil, stătea pitit după o grindă și îl asculta, apoi fugea acasă și cînta pe prispă ce a auzit el”, povestește lutierul, cu vocea puțin scăzută. Cînd moșu’ Cecel și-a dat seama că îi fură cineva șlagărele, a început să cînte într-o „oală din asta mare cu apă, ca să nu se audă”. Pe-atunci se întreceau lăutarii cu îndîrjire, conta cine e cel mai bun. Dar și cînd cînta tatăl său din clarinet și bunicul bătea toba, „jucau oamenii în crîșmă pînă spre dimi­nea­ță”, deși, spune el, n-au fost chiar cei mai străluciți instrumentiști din sat.

De la arătător la arcuș

Domnul Gavril s-a gîndit că a­vea să fie profesor pînă la bătrînețe, căci pentru asta s-a pregătit toată ti­ne­rețea, și la 25 de ani preda deja fran­ceza și româna în satul natal, Valea Mare, din Vaslui. Pe atunci citea foarte mult, „îmi lipsea hrana spirituală și în cărți o găseam”, dar asta a fost pînă prin ’85, căci de atunci a început lutăria și „dă-i, dă-i, dă-i! cu ea pînă în ziua de azi”.

A ajuns însă să construiască in­stru­mentele cu coarde din hazard. În­tîmplarea face că prin vremea aceea, Elena, fata lui mijlocie, „un nod de co­pil în clasa a IV-a” pe atunci, să aibă un concurs în Suceava. I-a cum­părat o vioară puțin crăpată într-o par­te, care fetiței nu-i plăcea deloc cum sună. Și-atunci a dus-o la un lutier din Cluj, Pavel Farcaș, „s-a uitat la ea, a mîzgîlit-o el pe acolo, a bătut-o, a ascultat-o. «Nu! Nu este de calita­te», zice. Dă-mi 300 de mărci și ți-o re­par”, își amintește fostul profesor. Maes­trul l-a rugat să rămînă lîngă el trei zile, să vadă cum merge treaba și așa au în­ce­put cu desenul, conturul, „pac, pac, pac, repejor”, pînă ce au terminat-o. Domnul Pavel spune că lutierul Far­caș a ghicit în el meseria și i-a zis, bătîndu-l pe umăr, „dom’le, matale ai mînă bună!”. Și după șase luni îi su­nă telefonul acasă. „Domnule Ga­vril, vino la Cluj să faci școala de lu­tă­rie”, i-a răspuns cineva în receptor. Timp de trei luni asta a făcut, dar oricum „pen­tru mine era ceva înnăscut, nu pot să-mi dau seama ce, dar simțeam eu ce­va”.

În școală a învățat multe, însă și acum este nemulțumit de modul în care îi ies viorile pentru că mai presus de orice tehnică se află esența lem­nului. Este exact ca scîndurica în care se bate toaca la biserică, zice domnul Pavel. „Am fost la o măicuță și am ru­gat-o să mă lase să o iau puțin în mînă. Domnule, așa da, are un profil aparte”, spune lutierul încrucișînd bra­țele la piept. Toaca e făcută din esen­ță de paltin creț și cînd o bați pe formula ritmică „ta-ta-ta, ta-ta, ta-ta”, „scoa­te o melodie așa de pură…”, spu­ne domnul Pavel bătînd cu degetele în masă pe ritmul în care ciocanele de lemn lovesc toaca.

„Vioara este ca o femeie”

Camera de lucru a lutierului Ga­vril e împînzită cu viori. Instru­men­te cu coarde stau agățate în cuie de-a lungul pereților din încăpere și unele stau de atîta timp răstignite acolo în­cît și-au lăsat amprenta pe zid. Dom­nul Pavel se apleacă după una din ele, o șterge de praful gros și suflă în ea ca să-l ferească. Aceasta este vioara la care ține cel mai mult, deși toate „sînt de suflet”. Este făcută în Aus­tria acum aproape 300 de ani și „era numai carii cînd am primit-o, cur­gea făină din ea. Dar am luat acul și por cu por, por cu por, am reușit s-o tra­tez”, povestește lutierul trecînd atent mîna peste scripca lipsită de cu­loa­re. Din loc în loc se zăresc urmele de ca­rii, ca niște pete lăsate de vărsatul de vînt.

Pe masa de lucru, domnul Pavel are pregătite piesele unei viori pe ca­re trebuie să o reconstruiască. „Aici va veni gîtul”, spune lutierul fixînd bu­cata de lemn într-un șanț mic săpat în placa de spate a instrumentului, „apoi voi lipi eclisele, bucățile astea de scîn­dură care sînt de fapt un fel de margine. Toate vor fi încleiate foarte bi­ne cu clei de oase pentru ca mai apoi să așez pieptul și butucii”, explică adu­nînd piesele, clădindu-le de formă, cît să nu se dărîme.

S-ar zice că meseria lui este ușoa­ră, desface, scoate ce e rău, adaugă ce-i lipsă, lipește la loc și apoi finisează, dar poate dura chiar și două luni pî­nă ca vioara să cînte în mîinile cuiva. Cea la care lucrează acum este una foarte veche, nici el nu mai ține min­te de cînd. Încearcă să ghicească cu o lupă mare cît o roată de cașcaval ce număr este scrijelit pe burta instrumentului. Apropie și îndepărtează lupa, mormăie un „1901, parcă”, apoi str­i­gă răspunsul: „1700! Vă dați seama, în perioada aceea trăia Stradivarius, că­ruia dacă nu-i plăcea cum arată în for­ma finală, o sfărîma, îi dădea foc!” Cre­atorul italian avea un fel aparte de a „căli” viorile, povestește lutierul ie­șean mărind ochii: „le îmbăia în sînge de animal, așa spune legenda”.

Dar el nu crede așa ceva, știe una și bună: că lemnul trebuie călit așa cum e orînduiala, nu cum fac „lutierii din Reghin, care bagă lemnul în cuptor”. Trebuie să pui bușteanul, apoi un rînd de paie, iar buștean, iar paie și lăsat așa cel puțin cinci ani de zile ferit de vînt, ploi și ninsori, că așa iese scîndura bună. Și dacă e scîndura bună, viori­le sfîrîie sub arcușul artiștilor.

Ei, și dacă ai noroc și găsești ma­te­rial bun, trebuie să ai grijă cum tra­sezi formele, să faci burta și spatele instrumentului subțiri, nu groase ca la violă. Că vioara are o feminitate ascun­să, crede fostul profesor. „Se spune că Stradivarius a avut un su­flet de femeie pe care l-a iubit foarte mult și nu cred că e o întîmplare faptul că burta este bombată aici” și arată în­spre bucata de instrument de pe ma­să, „ca să iasă în evidență sînii, apoi mij­locul cum este creionat. Arată deci ca o divă”, zice domnul Pavel plim­bînd mîna pe formele nefinisate încă ale scripcii la care lucrează. De lemn se lovesc ghiulurile de argint pe care le poartă pe degetele mîinii stîngi și pe care le învîrte cînd prinde drag de poveste, ca un tic pe care și l-a format. Vorbește rar și ales, de multe ori se scarpină în creștetul capului ca să-și găsească cuvintele. Poartă oche­larii pe nas și nu se întîmplă niciodată să îi uite pe undeva, căci fără ei vederea este „cam în ceață”.

După statură seamănă cu oa­me­nii zdraveni crescuți la țară, care toată via­ța au fost agricultori, și mîinile no­duroase spun aceeași poveste. Dar e răbdător și meticulos și cînd se concentrează, cute i se formează pe frun­tea lată, iar obrajii negri și aspri își coboară parcă toate ridurile înspre bărbie.

Aproape lăutar

Pentru ca vioara să sune bine, scăunelul pe care sînt întinse coarde­le trebuie să aibe un anumit profil, să respecte planul din proiect, „că da­că nu îl respectă, la un moment dat nu se mai poate cînta. Ori atinge lim­ba, ori bîzîie, este greu mai ales cînd trebuie să se cînte în ritm de alegro, că n-ai libertate de mișcare”.

O altă regulă de-a lui este că „niciodată nu trebuie să fie aceeași esență de lemn pe ambele fețe”. Da­că burta este din paltin creț sau brad, e musai ca spatele să fie din arțar ori molid roșu, că altfel rezonanța sca­de. Și secrete mai are multe, nu are el cui să le spună, că dacă ar avea, și-ar deschide o școală. Atîta doar că ni­meni nu vrea să îi mai calce pe ur­me. Își pune nădejdea în nepoțelul lui ca­re de fiecare dată cînd vine la el și intră în micul atelier „țipă, se agită, că aude el cum vibrează viorile și-i place tare”, spune ultimul lutier al Moldovei ridicînd ușor colțul gurii, încercînd să zîmbească.

Dar crede că mai degrabă va ajun­ge ca mama și mătușile lui, să cînte la ceteră, nu să și construiască. Cele trei fete ale sale au mers pe drumul artistic vrînd-nevrînd, datorită rigo­rii cu care părinții le-au îndrumat. Dom­nul Gavril povestește, cu privi­rea aplecată înspre un tablou de familie, că „fetele astea n-au avut copilărie. Numai studiu, studiu, studiu”. Doar băiatul său, deși a terminat pianul, s-a făcut afacerist și și-a deschis o pensiune în Iași. „Arta pe el nu îl face, banul da”, răsuflă resemnat lutierul.

De la copilele lui a învățat to­na­litățile, știe să asculte coardele și cu­noaște cum trebuie să se audă o re­zonanță curată. Ia o vioară din cele de pe perete și ciupește o coardă, „e dezacordată”, spune apropiind urechea de instrument. Dă să întoarcă che­ița, mai ciupește o dată. „Tot dezacordată”. Și tot așa, zdrang, zdrang, pînă ce începe să sune. Cînd stă cu vioara pe umăr și privește concentrat în gol, căutînd parcă din priviri su­ne­tul perfect, lutierul arată ca scripcarul din tabloul agățat pe peretele din spatele său. În imagine este un lău­tar cocoțat pe-o barcă care cîntă și un dansator care joacă cu foc. În ju­rul lor, alți bărbați aplaudă și unii pri­vesc cu admirație.

Cînd a început a lucra ca lutier, primea comenzi din Germania, Fran­ța și de la toate filarmonicile din ța­ră și a mers cît a mers. Dar de-o bu­cată de vreme, de cînd au apărut viorile electrice, cele clasice își dau ul­ti­ma suflare. Domnul Gavril nu este omul care să aibă regrete sau căruia să îi sară țandăra din orice, dar dacă este ceva ce îl mîhnește, e faptul că moare „și n-are cine să ducă mai de­parte meseria asta”.

Cristina BABII