Christian Tămaș: Nu am 48 de ani, dar am împlinit 82 de cărți. Forța mea vine de dincolo!

Microfonul de serviciu Niciun comentariu la Christian Tămaș: Nu am 48 de ani, dar am împlinit 82 de cărți. Forța mea vine de dincolo! 164

Încă de la grădiniță îl apucau zorii pînă ce, tot zvîrcolindu-se prin pat, reușea să adoarmă. „Ne întîlnim, dar mai pe seară”, îmi spune și-acum, la telefon. Împreună cu soția sa, conduce o editură – la ArsLonga a apărut prima colecție de literatură arabă din România: „Alif”. Orientalistul Christian Tămaș a tradus aproape 60 de cărți din engleză, franceză, italiană, spaniolă, catalană, irlandeză, portugheză sau arabă, majoritatea tălmăcind căile încurcate ale spiritului și multe, cotate de UNESCO. Cînd era mic, îi plăcea să doarmă în cușcă, alături de cîinele ciobănesc al bunicului și-l lua mereu gura pe dinainte. Așa s-a pucat să istorisească la grădiniță cum „am bocit pînă dimineața, după ce m-am uitat la «Cîntecul Nibelungilor»”. Educatoarea l-a privit chiorîș. Tot chiorîș s-au uitat și cei care i-au spus: „Păi nu se mai poate” cînd, în liceu, a cerut să participe la olimpiada națională și la engleză, și la franceză, în același timp. Făcuse asta deja la cea județeană: „Am primit subiectele pentru ambele de la început și le-am terminat în două ore, jumătate, fiindcă îmi era rău și mă temeam că n-o să pot rezista prea mult. La franceză am luat 10, iar la engleză, 9,66”. Îl pufnește rîsul ca pe-un copil fîstîcit de propria-i reușită. Trăiește prin fiecare poveste săvîrșită-n romanele sale. „Cînd am scris «Cavalerul Negru», personajul meu era bine țintuit în planul de la început. Numai că în romanul al doilea, «Blestemul Catharilor», a început să fie de capul lui. Așa de tare m-am supărat pe el că nu mă mai asculta, încît l-am omorît!”. Dacă-l vezi pe stradă, ai zice, după înfățișare, că-i un explorator. S-ar putea să meargă spre „Cuza”, unde este cercetător.

În somnul dum­neavoastră de adolescent se avîntau djinii, demonii de foc ai deșertului?

Cînd am deschis ochii prima dată spre lume, am văzut un craniu, așezat în fața mea, pe un raft. Era unul dintre studiile tatălui meu, care era sculptor și pentru care a primit destule mustrări din partea ma­mei, care tot insista să-l ia de acolo, din cîmpul vizual al fragedului copil. În ciu­da insistențelor ei, însă, imaginea aceea a craniului de pe raft mi-a rămas întipărită în minte. Dar ca adolescent, eram fascinat de Orientul Îndepărtat. Idealul meu era standardul de spirituali­tate al samurailor. Creștinismul nu-l în­ghițeam deloc. Nu înțelegeam poziția lui Cristos. Dacă-i om, îmi spuneam eu, pe vremea aceea, că l-au chinuit și l-au răstignit, asta e, se mai întîmplă. Dar dacă era Dumnezeu, ziceam, a avut o atitudine inadmisibilă pentru statutul lui. Că dacă eram eu Dum­ne­zeu – vedeți, la 15 ani nu-mi venea greu să mă închipui așa ceva – i-aș fi tunat și fulgerat de nu s-ar fi văzut! Nici n-aș fi ajuns pe cruce! Praful se-a­legea de toți! Ei bine, eu n-am înțeles comportamentul lui Iisus și-am consi­derat, în ciuda educației greco-catolice primite din familie, că nu mertă să-l aleg sau să-mi bat capul cu dînsul. Dar mi s-a părut că demn de urmat este modelul samuraiului. Abia mai tîrziu am înțeles că acest model, la fel ca cel cristic, are la bază ideea de mîntuitor ascuns care vine și se sacrifică pentru omenire. Treptat, am ajuns la conclu­zi­a că e mult mai de preț nu să-ți pe­de­p­sești dușmanul care ți-a omorît familia, ci să-l poți ierta. Dar asta a venit cu timpul. Pe la 20 de ani am început să mă schimb.

Am învățat italiana și spaniola din teribilism

Cum v-ați orientat înspre ara­bă în perioada comunistă?

Eu știam de la 15 ani ce am de gînd să fac mai departe. Țin minte că a venit la noi în casă un prieten al tatălui meu, fost coleg de facultate, a că­rui funcție, la vremea respectivă, îi per­mitea să circule în lumea arabă. El mi-a povestit despre nopțile în deșert, despre dune și despre civilizația lor. Asta m-a atras foarte mult și în plus, mi se părea că e o șansă de a ieși din acel sistem înțepenit, încremenit. Poate că m-a ajutat și faptul că am avut norocul unei educații clasice: tatăl meu este sculp­tor, iar eu, cînd am deschis ochii spre lume, am dat cu ei de mulaje, de măști antice și de celelate studii pe care le făcea el, de albume de artă și de căr­ți­le care apăreau la Editura Minerva, fiindcă aveam în casă o bibliotecă im­pre­sionantă cu volume de filosofie și de literatură. Deci ăsta a fost Internetul meu. Citindu-le, trăiam și înțelegeam că lumea nu se mărginește la ce se în­tîm­plă în jurul meu, la școală, în oraș, în țară, că tot ce se petrece în jur e puțin lucru față de ceea ce înseamnă lumea cu adevărat. Și atunci, ieșind prin litera­tură și prin artă într-o altă lume a spiritului, mi s-a spus că araba reprezintă o formă de a ieși și fizic înspre o altă lu­me, decît cea de aici. Asta zicea prie­tenul tatălui meu că, dacă aleg araba, va trebui apoi să continui în ceea ce înseamnă un spațiu mai propice dezvoltării intelectuale, fiindcă orice s-ar fi întîmplat, n-ar fi putut să mă trimită, de exemplu, să predau araba la țară. Absolvenții unei asemenea secții erau privilegiați din acest punct de vedere. Bine, munca era titanică. Făceam în anul întîi 22 de ore de limbă arabă pe săptămînă. Noroc de orele de cultură și civilizație, cu care, practic, ne destindeam, fiindcă numai cu orele de limbă tîmpeam! După primul semestru mi-a­duc aminte că m-am întors aceasă repejor și le-am spus alor mei: „Mie mi-a ajus! Nu-mi mai trebuie!”

Cele opt limbi străine pe ca­re le stăpîniți, le-ați învățat de ne­vo­ie sau cu sufletul unui „arheolog li­terar”?

Eu am avut mereu o ușu­rin­ță deosebită în deprinderea limbilor stră­ine. Cînd terminasem liceul, știam deja italiana și spaniola. Le învățasem din teribilism, fiindcă voiam să fiu altfel decît colegii mei, care aveau alte preocupări. Existau pe atunci niște ma­nuale de felul: „Învață limba cutare fă­ră profesor”. La liceu puteam să învățăm franceză, engleză sau rusă. Dar rusa n-o prea alegea nimeni. Adică la „Emi­nes­cu”, unde am terminat, au fost puțini colegi care s-au dus înspre rusă – cu toții aveam părinți exasperați că rusa era un soi de a doua limbă în stat. Nu prea mai atrăgea pe nimeni.

Noi, ardelenii, nu prea le-avem cu autoritățile

Ați fost un Gică-Contra?

Da, sigur! Țin minte că în clasa a unsprezecea am pus un pariu cu o colegă și după vacanța de iarnă m-am dus cu barbă la școală. Dirigintei mele i s-a făcut rău.

Părinții nu v-au muștruluit?

Deloc! Bine, asta a fost șan­sa mea: am avut o educație profund anti-comunistă din familie. Bunicii mei, și cel din partea mamei și cel din partea tatei, au suferit în timpul comunismului. Bunicul din Ardeal a fost dus la Canal pentru că era „un om periculos pentru regim”. Era chiabur, fiindcă pragul de chiaburie era de patru hec­ta­re de pămînt, iar el a avut 4,04 hectare.

Teoretic, oamenii care au suferit n-au chef să mai sufere și-a doua oară. Părinții dumneavoastră v-au crescut să puteți fi erou?

Dar nu uitați un lucru! Eu m-am născut în Ardeal. Iar noi, ardelenii, dintre toți românii, am avut un răz­boi țărănesc, al lui Horia, am avut o revoluție sîngeroasă, mai vulcanică de­cît în Muntenia, a lui Iancu, care s-a retras în munți și-a luptat, am avut răs­coala de la Bobîlna, am avut un Doja care-a murit pe un scaun înroșit în foc. Luptele noastre n-au fost precum cele din Muntenia sau Moldova, care mer­geau mai mult pe tiparul mișcărilor de haiducie, sporadice, de hărțuire, im­pli­cit mai haotice și mai puțin coezive la nivel comunitar. Noi, ardelenii, avem lupte în care oamenii s-au coalizat și-au vărsat sînge! Cu alte cuvinte, nu prea le-avem cu autoritățile! Și eu, înainte să lucrez cu soția mea, la editura noastă, am lucrat la editura unui prieten. Era ok. Ne înțelegeam. Dar cred că am o problemă cu recunoașterea autorității.

De vreo 30 de ani lucrez cîte 10 ore pe zi

Spuneați că nu v-a plăcut Iisus în adolescență fiindcă vă părea cam bleg. Sînteți un războinic?

Da, probabil că am o fire mai războinică. Pînă la urmă, am făcut și arte marțiale în studenție. Am ajuns pînă la centura neagră. Puteam să des­pic în două cărămida, cu dosul palmei, dar artele marțiale le-am practicat nu­mai pentru filosofia lor. Ca să-mi an­trenez gîndirea și spiritualitatea. Asta m-a ajutat foarte mult să-mi sporesc pu­terea de concentrare. Poate și șahul, pe care-l joc de la patru ani, m-a ajutat să-mi ordonez și să-mi disciplinez gîn­di­rea. Și-acum, cînd sînt obosit, joc șah cu calculatorul. În orice caz, acum am o formidabilă putere de concentrare. Nu am mai multă energie, dar pur și simplu, îmi focalizez energia, toată în­tr-un loc. De aceea am și o foarte mare viteză de lucru.

Puteți să faceți abstracție de lumea exterioară?

Da, doar că mă costă. Tot datorită artelor marțiale. Făceam, de exemplu, în parc niște exerciții în care noi stăteam cu spatele și cineva ne ata­ca. Trebuia să putem intui de unde va veni lovitura și să reacționam înainte să fim atinși. Firește că toate zgomotele străzii și-ale parcului ne înconjurau. Am încasat destule, dar de la un mo­ment dat am început să mă prind. Era ceva, nu ca un sunet, ci ca o vibrație și puteai intui. Poate era aerul care se miș­ca, dar într-o fracțiune de secundă, dacă te concentrai, simțeai din ce parte vine lovitura și te puteai întoarce la țanc pentru a o para. Acest lucru m-a ajutat. De pildă, acum vreo doi ani era o organizație non-guvernamentală, care nu cred că mai există – „Prietenii Iașului” se numea – și care susținea niște întîlniri cu un auditoriu din care făceau parte diferite persoane mai educate – medici, profesori, oameni se­rioși. Întîlnirile se petreceau la Casa Eminescu și-ntr-o duminică, cînd era 1 iunie, la clubul de lîngă se desfășura mare petrecere și sărbătoare. Toți țipau, rîdeau, urlau, „Hai, copii, luați bombo­nica!”, spuneau poezii, ce mai! – era un vacarm că nu numai că nu ne au­zeam între noi, dar nu ne auzeam nici proprii­le gînduri. Toată lumea a propus să amînăm, că să le zicem să înceteze nu era chip. Eu m-am concentrat în acel moment, n-am mai auzit nimic în jur și am avut un discurs foarte coerent, de o oră, despre Islam. Deci pot să fac asta, dar mă obosește. După aceea am ne­vo­ie de timp să mă refac.

Aveți un cult pentru auto-disciplină?

Da! Cred că asta e foarte important, să te auto-disciplinezi. Eu lu­crez și acum, după atîția ani, cîte ze­ce ore e zi. De cît timp? De mult! De cînd mă pregăteam pentru admiterea la facultate. De atunci am programul aces­ta, de mai bine de 30 de ani.

Cînd dai ceva oamenilor, se poate alege praful. Cînd dai ceva unei dimensiuni transcendentale, aia nu dispare!

Dar munca nu înseamnă doar putere de concentrare. Cum vă păstrați motivația?

Dar eu nu-mi pierd niciodată motivația! De ce? Pentru că mi-am dat seama de un singur lucru: că motivația mea nu-i aici. E în altă zonă. Deci în momentul în care motivația este ima­nentă, ți-o pierzi foarte repede. Mai ales în lumea de astăzi, unde dacă te iei după ce se întîmplă cu idealurile, îți vine să te spînzuri și-ai terminat. Dar mi-am dat seama că motivația mea este cealaltă. Vedeți, dacă vă gîndiți numai puțin la ființa umană observați că noi părem s-avem un destin tragic: ne naș­tem pentru a muri. Deci capătul de drum este moartea indiferent ce-am face. Mu­rim fără să fim vinovați, murim fără s-o merităm. Iar cînd aruncați un gînd înspre asta, nu vă mai vine să faceți nimic. La ce bun?! Dar dacă vă gîndiți că această viață imanentă, tranzitorie nu este unica dimensiune a existenței noastre, pentru că ne aflam într-un uni­vers căruia îi spunem infinit, atunci trebuie să acceptăm că trebuie să existe și alte dimesiuni decît cele finite, care ne determină. Ar fi absurd să fie altfel! Ce facem? Trăim 80 de ani și după aceea, ce? Mergem în Nirvana să ne relaxăm spiritul? Nu! Ceva se întîmplă! Și din momentul în care am început să mă gîndesc la asta, la faptul că eu mă aflu nu doar sub auspiciile imanenței, ci și ale infinitului, axa mea s-a dus în sus.

Statisticile arată, într-ade­văr, că oamenii care trăiesc pentru o ca­u­ză mai mare decît ei înșiși, au mai multă vitalitate, înfăptuiesc mai multe lu­cruri și chiar trăiesc mai mult. Dar transcendența nu e o cauză cam im­pre­cisă?

Nu! Vedeți, a fost o vreme cînd aveam o cauză, cînd trăiam pentru oameni și-n mine se actualiza mitul sa­muraiului. Dar apoi mi-am dat seama de un lucru: dacă faci ceva pentru oa­meni gîndindu-te că ceea ce faci e pentru ei, asta merge o perioadă, dar după aia nu-ți mai vine. Și-n plus, plecînd de la oameni, nu poți niciodată să-l cu­noști pe Dumnezeu. Rămînînd printre oa­meni ajungi să ai așa de multe decepții, încît ajungi să-l pui și pe Dumnezeu într-un tipar nefiresc. Zici: „Păi dacă tu, Dum­nezeule, ai făcut asemenea ființe, păi mie nu-mi trebuie așa un dumnezeu incapabil ca tine!”. Și-atunci am încercat calea inversă: i-am cunoscut pe oa­meni plecînd de la Dumnezeu, adică n-am mai făcut nimic pentru ei, ci pentru Dumnezeu. Am zis: „Doamne, ui­te, am făcut lucrul ăsta! Ia-ți-l! Destribuie-l Tu, cum vrei, că eu nu mă pricep.” Iar din momentul acela totul s-a schimbat. Fiindcă atunci cînd dai ceva oamenilor, se poate alege praful. Dar cînd dai ceva unei dimensiuni transcendentale, aia nu dispare!

Ăsta-i crezul meu: să trăiesc ziua de azi ca și cum ar fi ultima

Aveți siguranța acestei dimensiuni?

Am exact siguranța sfîntului Pavel care vorbea corintenilor, cînd l-au întrebat: „Chiar așa o fi, cum o zis Cris­tos? Există viața de dincolo?” El a răspuns: „Oameni buni, sincer să fiu, habar n-am. Dar dacă trăim pe pămînt ca și cum ceea ce-a spus Cristos e-ade­vărat, nu vom pierde nimic atunci cînd ajunși la sfîrșit, vom vedea că nu e așa. Fiindcă, oricum vom fi trăit bine aici, făcînd binele moral și spiritual. În schimb, dacă aici nu-l credem și ajunși la sfîrșit, vedem c-avea dreptate, vă dați seama ce iese din asta?” Cam așa cred și eu.

Totuși n-aveți nevoie de-un feedback?

Dar îl am! L-am primit deja!

Cum?

În primul rînd l-am primit, ca să spun așa, prin cursul propriei vieți. Adică, în ’88, cînd am terminat facultatea, am făcut prima traducere. Am publicat la „Convorbiri Literare”, „Nunta de diamant”, de Mikha’il Na’ima, un scriitor libanez. Apoi, în ’92, am publicat primul meu ro­man, „Cavalerul Negru”. În fine, uitîndu-mă-n urmă, eu încă nu am 48 de ani, dar am împlinit 82 de cărți. Acumulat, am scris peste 20.000 de pagini publicate. Forța mea de muncă vine de dincolo, altfel nu se poate explica. Eu spun că aici e feedback-ul. Fiindcă mă uit la colegii mei, care muncesc, muncesc mult și ei… Secretul este următorul: noi nu știm dacă vine ziua de mîine. De fapt, nu știm… Dar ziua de azi este! Ăsta-i crezul meu: să trăiesc ziua de azi ca și cum ar fi ultima, fiindcă n-am siguran­ța celei de mîine. Fac tot ce pot azi fiindcă nu știu ce-o să fie apoi. Vedeți, acel proverb, „nu lăsa pe mîine ce poți face azi” are în el multă filosofie.

Credeți în auto-disciplina­re. Trebuie să credeți și-n puterea de-a vă auto-determina…

Sigur, dar cred ca un creș­tin. Asta e diferența dintre creștini si musulmani, care sînt convinși că totul vine de la Dumnezeu și nu se impacientează să facă nimic. Dacă ai în­tîl­ni­re cu unul dintre ei, dar îl oprește vecinul la poartă, el nu mai vine la întîlnire, că zice că Dumnezeu n-a vrut și i-a scos vecinul în cale. Creștinul e altfel. Țineți minte de nunta de la Cana Galileii. Se terminase vinul și, la în­ceput, Iisus s-a strîmbat, că „Ce ne trebuie nouă vin?” Apoi s-a înduplecat și-a spus: „Umpleți butoiul cu apă”. Abia apoi l-a făcut vin. Creștinul știe că el nu poate face miracole, dar ca miracolul să se producă, trebuie să umple butoiul, trebuie să facă ceva. Așa cred și eu în mine și-n capacitățile mele, în sensul că trebuie să-mi umplu butoiul. Uneori mi se pare însă că butoiul meu o avea vreun cep sărit, că nu se mai umple.

Ați tradus „Exercițiile spirituale” ale lui Ignațiu de Loyola. Le-ați practicat, ați urmat prescripțiile de învingere a ego-ului, de auto-programare a calităților?

Nu! Nu erau pentru mine. În schimb de la el mi-a rămas deviza lui de supraviețuire: „A fi contemplativ în acțiune”. Fiindcă n-ai timp altfel, da­că le separi. Eu nu am timp să mă rog, să merg la biserică. Mă duc numai ca turist în biserici. Și-atunci mi-am dat seama că poți contempla în timp ce lucrezi, că în timpul muncii, pot vorbi cu Dumnezeu. Traducînd, vrînd ne­vrînd, meditez, mă gîndesc la El și îi vorbesc.

Asta înseamna să fii tînăr: să fii capabil să lași tot pentru a-ți urma idealul!

Nu vă lipsesc oamenii?

Nu. Vedeți, cînd eram încă adolescent am avut șansa să citesc ceva de Plutarh. El spune pe undeva: „O carte întotdeauna înlocuiește un prie­ten. Un prieten nu înlocuiește niciodată o carte”. N-am încredere deloc în oa­meni, dar am încredere totală în Cel care-i trimite în calea mea.

Sînteți totuși un pedagog. Cum puteți preda fără s-aveți încre­dere în oameni?

Vedeți, eu mă bucur că pot să spun ceea ce spun, iar dacă ideile mele produc undeva, într-un miez de suflet, o schimbare, mă bucur și mai mult. Într-o vreme mă chinuiam foarte mult fiindcă mă interesa și ce iese din sămînța pe care o aruncam. După aceea am tradus cartea aceea, „De vorbă cu Dumnezeu”, care are peste 700 de pa­gini, în total, și-am ajuns la concluzia că nu trebuie să-mi bat eu capul de ce se alege de sămînța mea. Treaba mea e doar s-o arunc! Într-adevăr, am enorm de multă încredere în tineri. Și asta cer tuturor celor de vîrsta dumneavoastră: păstrați-vă așa, rămîneți idealiști și cu­ra­joși! Nu îmbătrîniți! Fiindcă vedeți, se întîmplă: pînă la 20 de ani sîntem oamenii buni, ai idealurilor, sîntem cei care ne-aruncăm în foc pentru o idee, avem valoare! După aceea sîntem că­să­toriți. Iar după 30 de ani, ne trezim bă­trîni. Am văzut atît de muți oameni, de peste tot din lumea asta, care după 30 de ani încep să moară în interior… Îmi spunea cineva: „N-am făcut nimic în viața. Am făcut bani, o casă, un copil. Dar oricine poate face un copil. De fapt, eu n-am trăit nimic!” Era un om bătrîncios pe dinăuntru fiindcă își le­g­ase viața numai de ceea ce este muritor și își dădea seama că, de fapt, nu trăise deloc! Asta vă cer: păstrați-vă tineri!

Adică, entuziasmul.

Da! Eu gîndesc acum la fel ca la 20 de ani. Fiindcă nu m-am legat de ceva muritor. Nu m-am legat de un om, care va muri și el, ca și mine! Eu am tot spus-o: creștinismul cade în ritua­lism. Iar o religie căzută în rit e una mu­ribundă. Islamismul, însă, s-a păs­trat tînăr. Noi avem ceva de învățat de la musulmani! Desigur, nu din tehnicile lor, dar din trăirea lor. Vedeți acolo băr­bați care-și lasă familii, copii, soții, tot, ca să se arunce în aer în numele lui Dumnezeu! Asta înseamna să fii tînăr: să fii capabil să lași tot pentru a-ți urma idealul! Dacă te legi de oameni, vei trăi muribund! Eu m-am legat de Dum­ne­zeu. Dacă văd Caraimanul, ăla-i Dumne­zeu. Dacă văd marea, acolo e Dumne­zeu. Gîndesc la fel ca sfîntul Francisc, cel care făcea un altar din orice. Dacă vedea o creangă, o înfigea în pămînt și făcea un altar din ea. Știți povestea cu rățușca care nu putea să înoate. A primit un băț: „Poftim, agață-te cu el de cer și n-o să te scufunzi”. Și nu s-a scufundat. Bățul ăsta de care ne-agățam de cer e ceea ce ne păstrează tineri.

Sînteți sigur că nu-l vedeți pe Dumnezeu în munți și-n mări tocmai fiindcă nu vi s-a arătat nicioda­tă?

S-ar putea. Dar mă gîndesc, cum v-am spus, că am totuși o medie de patru carți pe an. Pînă la urmă, eu nu l-am căutat pe Dumnezeu. El a venit înspre mine. Tot ce am făcut, toate căr­țile de care m-am apucat, eu nu le-am căutat. Pur și simplu s-a întîmplat. Eti­mologia cuvîntului „întîmplare” știți ca­re este? „In – templum”, în templu. Înseamnă ceea ce se petrece ascuns de înțelegerea neofiților. Fiindcă poți să-l cauți pe Dumnezeu de-nnebunești! Asta e drama lui Blaga sau a lui Arghezi: caracterul discreționar al revelării di­vi­ni­tății. Poți trăi frumos, întru voia Lui și să nu-l găsești niciodată! …Pînă la urmă, majoritatea sfinților au început prin a fi mari păcătoși. Sfîntul Vasile era un bețiv. Pare că Dumnezeu îi preferă pe ticăloșii care se leapădă de ei înșiși.

Credeți c-ați fi în stare de sacrificiu?

Dacă n-aș fi în stare, ar în­semna că tot ce cred despre mine e gre­șit. Dumnezeu m-a ferit de încercări grele. Au fost momente cînd n-aveam ce mînca, e-adevărat, dar asta e o nimi­ca toată. Dar ce poate cineva să-ți ia mai mult decît viața? Iar pe aia oricum o dai. E-o vorbă care-mi place și care sună cam așa: cine moare azi, nu mai moare luna viitoare.

***

Lumea noastră se sprijină în principii, de fapt, iar nu în lucruri

Care-ar fi motivația unui om de-a fi bun?

Omul a fost făcut să fie bun.

De unde știți?

Fiindcă Dumnezeu este bun.

De unde știți?

Vedeți, noi oamenii, cînd vorbim de rău și de bine, ne aflăm pe teritoriul valorilor sublimate. Cînd mă uit la cer, văd soarele, văd planetele aflate în echilibrul lor fără să fie le­­gate de nimic unele de altele – și nu cad. Da, sînt legate prin gravitație. Dar gravitația este „ceva”. Gravitația este un principiu, este „ceva care este”, care nu se vede, nu e un lucru, ci o forță. Și tocmai asta e: lumea noastră, de fapt, se sprijină în principii, iar nu în lucruri. Cînd vezi un copac, o frun­ză, cînd vezi muntele cît este de frumos, cînd vezi marea cît este de frumoasă, nu poți să nu înțelegi că frumusețea aceasta descoperă de fapt, bi­ne­le, armonia, care încheagă și păs­trea­ză laolaltă lumea imanentă. Mi se par uneori lucrurile gratuite și nu le în­țeleg. Dar mi-am dat seama că tot ce raționam noi o facem cu inteligența noastră finită. Tot ce gîndim este finit, dar avem tendința să absolutizăm. Este în Coran o pildă în care Moise se întîlnește cu un înțelept. Îl întreabă dacă poate să meargă cu el prin deșert, ca să-i fie mai ușor, să nu se teamă de hoți. Iar înțeleptul i-a spus: „Bine. Numai că vezi că eu sînt mai ciudat. O să fac diferite lucruri, dar să nu ma întrebi de ce”. Tot mergînd, se în­tîl­nesc cu un tînăr. Tînarul, „Bună ziua”, Moise, „Bună ziua”, înțeleptul scoate cuțitul și-l omoară. Moise, „Ai înnebu­nit? Ce-i cu tine?” „Nu mă întreba că nu pot să-ți spun”. Merg mai departe și-ajung într-un port la Marea Roșie. Acolo, văd o corabie. Oamenii mun­­ceau, încărcau mărfuri și-și vedeau de treabă. Înțeleptul se duce și începe să zgîndere cu junghierul lemnul de sub linia de plutire. Moise: „Tu ai înnebu­nit de tot!” Pînă la urmă se întîlnesc cu niște tineri care dormeau sub zidul părăginit al casei lor. Înțeleptul, „Să­pați aici”, ei sapă și găsesc o comoară. „Uite, mi-am încheiat misiunea și acum pot să-ți deslușesc”, îi zice: „Tî­nărul acela avea să-și ducă familia la pierzanie peste zece ani. Curmîndu-i viața, i-am salvat pe ceilalți. Ne­gus­to­rul acela care-și încărca marfa avea să înșele pe un alt negusor, care voia să-și mărite fata, iar asta l-ar fi făcut să se sinucidă și-ar fi ajuns în Iad. Iar tinerii aceia zdrențăroși s-au necăjit că le-a luat un creditor casa, dar ei nu știau că bunicul lor îngropase o comoară aco­lo”. Mi-am dat seama că totul are un rost. Și moartea unui copil, și un dezas­tru. Fiindcă noi nu știm „de ce-ul” care dă sens. Putem înțelege „cum” se pe­trec lucrurile, dar nu și „de ce”. Iar da­că o să credem că totul se întîmplă spre mai binele nostru, atunci lumea ar arăta altfel.

Asta înseamnă fatalism. Credeți că aveți o menire?

Oricine are o menire. Omul își află mereu menirea, doar că, din păcate, uneori abia atunci cînd se află aproape de sfîrșit, ca și cum i s-ar bate obrazul. Să vă spun un banc. Era Ion, om drept-credincios, cocoțat pe vîrful casei, după inundații. Vine un elicop­ter să-l salveze, dar Ion: „Nu, plecați, că viața mea e-n mîinile Domnului. Mergeți după ceilalți, pe care n-are cine-i salva.” Vin doi pescari și-i zic să urce, dar Ion: „Nu, că viața mea e-n paza Domnului și m-o salva El!” Așa că Ion moare. Supărat, se rățoiește la Dumnezeu: „Cum ai putut să mă dez­amăgești? Te-am așteptat pîna în ul­ti­mul moment. Au trecut oameni pe-a­colo și Tu n-ai trecut!” La care, Dum­nezeu: „Măi, Ioane, ți-am trimis elicopter, barcă, pe alese și nimic nu ți-a convenit! Credeai că ăia au venit de capul lor? Eu i-am trimis! Dacă tu n-ai vrut?!” Vedeți, mîna lui Dumnezeu e întinsă permanent. Cei care nu-și simt chemarea e fiindcă nu sînt atenți. Și e greu să fii atent fiindcă te fură lumea, te fură strălucirea Diavolului! După pă­rerea mea, societatea de azi e mai periculoasă decît comunismul. Comu­niș­tii veneau cu tancurile, te zdro­­beau, dar lumea aceasta îți fură sufletul. Nu-ți zdrobește corpul, ci-ți fură sufletul! Diavolul e frumos și-ți vine să te duci cu el!

Autor:

Oana Olariu

Redactor-șef adjunct la Opinia studențească, asistent universitar asociat la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării al UAIC.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top