Un răgaz de tinerețe de la Trupa fără nume

Din Sala Polivalentă a Iașului au ieșit miercurea trecută mai bine de 2000 de oameni murmurînd o muzică veche, cu îngînări de versuri străine. Au intrat la ora 20.00 ca să-i întîmpine pe cei de la Band zonder Naam (BZN), veteranii rockului din anii ’80 și pentru două ceasuri au uitat de căldura din sală, abandonînd din cînd în cînd evantaiele pentru cîte-un ropot de aplauze. Iar cei doi soliști, Jan Keizer și Anny Schilder, au cîntat publicului toate notele tinereții trecute peste chipurile lor.

De pe scaunele înfășurate în pîn­ză roz se cere BZN dinainte să apuce pre­zentatorii să-i anunțe pe cei zece ar­tiști. Sala e plină de oa­me­­ni care nu-și mai găsesc locul pe e­le într-o năvală de chipuri încălzite. S-a ajuns „din timp” în adevăratul sens al cuvîntului, căci cu o oră mai devreme de-nceput mul­ți­mea, se înghesuia de­ja la casa de bi­le­te în mănunchiuri mi­ci de prieteni. „Îți dai seama că noi am cres­cut cu muzica asta?”, se întrebau re­ciproc doi bătrîni cu cîte-un zîmbet a­ninat pe chip. Alții își desfăceau bi­le­tele înfofolite într-un buzunar interi­or, păzite parcă de primejdii în căp­tu­șeala cafenie. Iar cînd ușile s-au des­chis, puhoiul s-a luminat la față. Par­că Jan Keizer și Anny Schilder i-ar fi aș­teptat deja acolo.

Abia după o oră și jumătate ref­lec­toarele dau semne de spectacol, a­li­ni­indu-se către scenă, însă amfitrio­nii îi roagă pe cei care strigă în a­pla­u­ze „BZN, BZN!” să mai aștepte ze­ce minute. Atît durează deschiderea cîn­ta­tă de Ștefan Hitruc, un tînăr care re­ușește să liniștească sala vreme de do­uă piese. „Sometimes it’s crazy” (n.r.: „Cî­teodată e-o nebunie”) le cîntă el ce­lor care par să-și piardă răbdarea și a­plaudă încontinuu, așteptînd „nebu­nia” promisă pe afișe cu cîte-un ghemo­toc de șervețele în palme.

Cinci voci și-o chitară roșie

Publicul insistă și peste vocile pre­zentatorilor, pînă cînd iureșul se po­to­lește, de teamă să nu acopere salutul formației. Cu zîmbete cît toată bu­curia celor din sală, soliștii se-n­chi­nă publicului aprins, în felul lui, de pe scaune. „Mon amour”, un dialog în franceză între doi îndrăgostiți, e pri­ma piesă pe care trupa le-o amintește me­lomanilor din sală, vocile uimindu-i chiar și pe cei care le știu pe de rost, în­că de la primele casete. „Auzi cît de clare și puternice le sînt glasurile!”, stri­gă o doamnă cu o floare albă de Plu­meria înfiptă într-un coc bine strîns, că­tre vecina de pe banca din față. Gă­ti­te în bluze de mătase, dantelării și ca­tifele, doamnele își îndreaptă me­reu spatele și țin palmele lipite ca-ntr-o ru­găciune în timp ce fredonează „Take me to Ibiza”.

Sala pare, totuși, prea calmă pînă-n momentul în care cele opt instrumen­te, conduse de-o chitară electrică roșie, cîn­tă primele acorduri ale „Blue eyes”, o piesă pe care organizatorii le-au pre­zen­tat-o celor de la BZN drept cea mai iu­bită de publicul român. „Nu știam că ne definește atît de mult aici”, ne spu­ne Jan Keizer, apropiindu-se de grupul de backing vocals dansînd și să­rind energic în șpagate săltate deasu­pra scenei. Gradenele par să se miște în unduirile sutelor de oameni care se țin de mînă și cîntă, alături de solistă, în­trebarea „Don’t you feel like crying?” (n.r.: „Nu-ți vine să plîngi?”), într-o engleză stîlcită, ca niște copii. Balada celor de la Rolling Stones sună nervos și apăsat din glasul lui Anny Schil­der, iar camerele ridicate în aer din toa­te colțurile sălii țin locul brichetelor aprinse și legănate de la concertele în aer liber.

Evantaiul de hîrtie

E-atît de cald încît odată cu în­dem­nurile la dans ale celor de la BZN curg și broboane mari de sudoare pe chi­purile spectatorilor. Un domn flu­tu­­ră agitat biletul de intrare, uscîndu-și fruntea și continuînd să zîmbească. La fel ca toți cei din sală, ascultă cu i­ni­ma strînsă și frămîntă în pumnul rămas li­ber un telefon micuț, încercînd să în­ghețe momentul într-o fotografie pi­xe­lată. Pe scenă, Jan ne spune po­veș­ti vechi, de cînd Anny avea doar 16 ani și a auzit-o cîntînd pentru prima oară. Iar sa­la rămîne să se bucure de istorisire în aplecări duioase ale capului, ca ale u­nor bunici cuminți care-și privesc cu drag nepoții.

Artiștii par să n-aibă vreme, însă, de melancolii, coborînd în public cu da­ns și cu cîntec cu tot, în vreme ce pă­rinții își trimit prichindeii să se li­peas­că la pieptul celor doi și să zîm­beas­că înspre camere. Din stînga sce­nei, doi gardieni în tricouri verzi se a­mu­ză de zăpăceala ritmată în care se a­mes­tecă și publicul și soliștii, în­drep­tîndu-și arătătoarele către cei ce co­boară din gradene ori aleargă din spa­tele sălii către scenă. Abia cu un co­laj de piese ale lui Tom Jones, prin­tre care „Delilah”, „Pussycat” sau do­mo­lul „Green, green grass of home” re­ușeste Jan să-i liniștească, deși mîi­ni­le se-ntind în continuare spre sce­nă.

Mulțimea, niciodată ridicată de pe scaune, dar mereu bătînd din picior o­dată cu bețele toboșarului, mai cere o dată „Dance, Dance” cu strigăte scu­fun­date în oboseală. E deja 11 noap­tea și sala tot răsună în imnul anilor ti­neri, acei ’80 cu acorduri de bass și vo­ci­le puternice ale „bezeniștilor”, așa cum le spune o doamnă așezată pe scă­ri, între bănci, cu coatele pe genunchi și ochii înlăcrimați. Fluturările de mîini ale lui Jan și Anny în timp ce co­boa­ră de pe scenă, odată cu promisiunea lor de-a se întoarce și-un vers din care șterg Parisul și le cîntă nostalgicilor „Les nuits, l’amour, Roumanie”.