Cum nu am ajuns crainic de radio

Dacă îmi aduc bine aminte, la în­­trebarea „Ce-ai să te faci cînd ai să fii mare?” începi să răspunzi cam de prin clasa I. Prima mea meserie a fost cea de învățătoare. Am fost apoi „doc­toriță”, inginer, arhitect (prima casă pro­iectată zace pe un fund de sertar; era casa alor mei de vacanță – coala de hîrtie e o mare de ștersături), șo­fer de tir (din cauza cabinelor înalte; în­tre timp am dezvoltat o adevărată fo­bie de condus, nici carnet categoria B nu am).

În momentul în care am intrat la li­ceu, am refuzat să mai accept pro­vo­carea. Răspunsul la întrebare de­ve­nise „am să văd”. Îmi priveam cu ji­nd colegii care aveau trasată deja ca­riera profesională. Noroc de pro­fe­­sorul de română din ultimul an: „O­prește-te și lasă și pe ceilalți. Nu mai vorbi singură, parcă ai fi la ra­dio.” Și revelația s-a produs. Era oa­re­cum logic. Îmi place să vorbesc, îmi place să fiu ascultată. Ce altceva aș pu­tea deveni decît crainic de radio. A­bia așteptam să spun acasă că m-am hotărît, că știu ce carieră vreau să ur­mez. N-am reușit decît să le provoc un șoc (groaza nu și-a băgat coada). Au încercat timid să se îm­potri­veas­că. N-a avut cine-i să-i asculte.

În anul întîi de facultate iar nu mai știam ce vreau să „mă fac”. În­ca­sasem șutul „vorbești mult prea re­pede”. În timpul unui curs de ra­dio, profesorul explica cum că „o perso­a­nă normală vorbește în medie cam 100 de cuvinte pe minut”, moment în ca­re colegii au început să rîdă. „Păi da­că media e de 100, Nicole se cam du­ce în 250…” Am ros multe cre­io­a­ne în timpul liber, recitînd din poe­zi­oarele din lecțiile de dicție, în­cer­cînd să-mi stăvilesc valul de cuvinte pe minut. Nici tracul vorbirii în mi­cro­fon nu m-a ajutat. Așa că nu mi-a luat mult să renunț și să mă conving că meseria asta chiar nu este de mine.

Iar a urmat un moment critic, to­ți știau și se „specializau” pe do­me­ni­ul dorit, eu doar eram prin zonă.

P.S. Această rememorare vine pe fondul împlinirii celor 10 ani de la ter­minarea liceului. Ocazie cu care s-a scos la iveală „testamentul” în­toc­mit în timpul unei ore de filosofie. În­trebarea suna categoric: „Cum vă ve­deți peste 10 ani!” Mai în glumă, mai în serios, ne-am trasat linia vie­ții. În dreptul numelui meu stătea scris frumos: „Am să fiu crainic de radio în Iași, am să fiu căsătorită (not) și pe soțul meu îl va chema cu «A»”. Și am mai și semnat de bunăvoie și ne­silită de nimeni. Ce-o fi fost în ca­pul meu nu reușesc acum să-mi ex­plic.

Nu am ajuns crainic de radio, ci e­ditor online (calculatorul nu pare a a­vea nici o problemă cu media de 250 de cuvinte pe minut, ci doar cu rata de click, spre amuzamentul departamentului tehnic care îmi reproșează pe­riodic că iar am luat-o înaintea com­puterului, de fiecare dată cînd mă plîng că acesta se blochează). Nu sînt căsătorită. Iar pe actualul (de 9 ani de acum) prieten îl cheamă cu „A” doar în agenda telefonică pentru că e salvat „Al meu”.