Ermetic

Sînt unele texte care se nasc oda­tă cu mișcarea peniței. Care atunci cînd pui stiloul pe hîrtie nu există nici măcar la stadiu de idee. Și apoi încep să curgă, literele se încalecă, se cațără pe rînduri, curg pe pagină și se învelesc în copertă. Așa se naște un text, ca o nălucă ce prinde formă.

Duminică am intrat în cabina de vot cu ștampila între degete și-un copac jumate de hîrtie la braț. Știam de dinainte cu cine am să votez dar curiozitatea nu m-a răbdat să nu răs­foiesc puțin buletinele pe-o parte și pe alta. Am rămas surprins că Paș­ca­niul, un oraș cu vreo 35.000 de lo­cu­itori, aproape cîți studenți are Uni­versitatea „Cuza” înmatriculați, poa­te propune nouă nume pentru funcția de primar. Și-au început să-mi zburde gîndurile. M-am văzut la București, votînd pentru Nicușor Dan și alergînd cu mii de oameni de-o parte și de alta spre primărie, ca să-i ascultăm primul discurs.

M-am văzut la Piatra Neamț, tăind în carne vie prin sertarul cu do­cumente ale lui Pinalti și plecînd cu suficiente dovezi încît să-i lămu­resc pe oamenii celui mai îngrijit orașel din Moldova că nu mai func­țio­nea­ză metoda „îl votez pe ăsta care fu­ră pentru el dar îmi zvîrle-un ciolan și mie”. Apoi am ajuns la Cons­tan­ța, într-un bar, față-n față cu Mazăre, fără nici un suflet prin preajmă. L-am făcut pilaf, bucurîndu-mă în sinea mea pentru fiecare bătrîn care va des­chide ochii a doua zi spunînd: „ui­te domnule cîți ani mi-a mîncat ăsta viața”. M-am teleportat apoi succint și rapid, n-am văzut decît frîn­turi dintr-o flacără violet, pe unul ca­re țipa că România îi mănîncă timpul în timp ce altul voia să-i vină „salutar” în ajutor.

Și m-am întors în cabina de vot din fosta generală pe unde mă um­pleam de vînătăi cînd eram prin cla­sa a doua. M-am zdruncinat ca după un coșmar din ăla care se lasă cu nă­dușeli și m-am uitat la buletinul de vot din fața mea. Toată săptămîna ci­tisem despre votul util, despre cum ți-l irosești în sistemul uninominal dacă nu-l dai unuia care are șanse reale să cîștige, altfel, pînă la ur­mă n-ai să fii reprezentat. Am ridicat fu­rios ștampila și am consumat tot tușul din vreo 15 apăsări.

Mi-am spus de atunci că, în ur­mătorii patru ani, n-am să mai fiu o statistică. N-am să mai las pe ni­meni să aștepte votul meu de-a ga­ta și dacă nu-l primește să spună că nu-i pasă. Mi-am promis ca după patru ani să intru în cabina aceea de vot și în spatele meu, nouă oameni să stea asudînd și tremurînd. Ca vo­tul meu să nu mai îmi schimbe doar mie viața, ci și pe-a lor. M-am vă­zut cu viitorul între degete și m-am trezit.

Cătălin HOPULELE