Trei trepte către ocară
Fă un stop cadru 13 iunie 2012 Niciun comentariu la Trei trepte către ocară 2Se spune că drumul către bogăție este anevoios și are nevoie de multe pavele peticite ca să devină lin. Pentru Georges Duroy (Robert Pattison), primii pași dinspre lumea celor care salivează în fața vitrinelor cu pîine caldă înspre a celor care o mănîncă aproape că nici nu ating pămîntul.
Personajul principal, un om medio-cru și limitat în gîndire, se lipește cu înfrigurare de femeile cele mai pu-ternice din Parisul sfîrșitului secolului al XIX-lea, ca un parazit pe care, paradoxal, gazda îl acceptă de bunăvoie. Tot firul poveștii se țese în jurul dorinței nebune, dar perfect conștiente, a lui Georges, de a scăpa de coșmarul mizerabil în care se găsește din propria-i vină.
Era perioada în care „La Vie Française” era un ziar în stare să răstoarne guverne și toată lumea se învîrtea în jurul presei. Lucru de care Madeleine Forestier (Uma Thurman) știe cum să se folosească și care, dintr-o simpatie brusc aprinsă pentru noul venit în societatea mare, scrie un articol în numele lui său. Cum de secțiunea politică se ocupă chiar soțul ei, Charles Forestier (Philip Glenister) și nici talentul ei nu este de lepădat, primul articol are mare succes și totul începe să promită belșug pentru impostorul Georges.
Filmul însă urmărește natura umană sub toate aspectele ei așa că, prin personajul jucat de Pattison, pelicula vrea să arate toate treptele depravării unui om. Și se pare că reușește. Fostul soldat își pavează urcușul cu șiretlicuri murdare și legături amoroase ascunse și, încă sub masca de „Bel Ami” pe care o cîștigă din sufletul nevinovat al unui copil, continuă să urce trepte. Se va găsi la un moment dat în compania a trei femei cu care se joacă de parcă ar interpreta rolul unui păpușar.
Pelicula capătă valențe dramatice îndeosebi prin imaginile preponderent întunecate, coloana sonoră, detaliile pe care se concentrează cadrele (un umăr gol, un pahar de vin, o mînă scriind) și laitmotivul firului epic: imaginea la care se întoarce mereu personajul principal. Imagine care îi dă impulsul să meargă mai departe, aceea în care el stă frînt în camera sărăcăcioasă și omoară gîndacii cu unul dintre papuci.
„Bel Ami” nu este la sfîrșit decît un nume pe care îl rostește ironic înalta societate omului mic la suflet care o privește cu vădit dezgust, dar în sînul căreia vrea să se afle cu orice preț.
Cristina BABII
Adaugă un comentariu