Cine s-a tocmit slugă

Mușcă-ți limba. Tare, ca și cînd ai vrea să spulberi cel mai strașnic bles­tem. Vorbele nu se țin în frîu așa, cu o în­țepătură de canin, trebuie să le legi cu totul de tine, să le strîngi cu nerv. Alt­fel o să știe toți ce îți mănîncă i­ni­ma și nu-i voie.

Nici măcar n-ai ști ce sau cum să în­cepi să le spui. N-ar înțelege de ce nu pleci dacă suferi și nici de ce te smiorcăi dacă tot acolo ajungi iar și iar. Te trezești și pleci, pleci și te tre­zești pe drum. Te arde frigul de di­mi­nea­ță, dar îl suporți ca pe-un canon pe ca­re singură ți l-ai dat fiindcă întot­dea­­una ai crezut că nu faci destul. O­glin­da ți-a spus întruna că ori pornești pe-un drum, așa prost și urît cum o fi el, ori n-o să se aleagă nimic de tine. Nici măcar praful.

Nu-ți deschide sufletul, că o să ia­să dintr-însul toate durerile și lipsurile într-un oftat prelung. N-ai bani nici de tramvai, te întorci pe jos. N-ai mai mîn­cat de alaltăieri, ia-ți un covrig. Da’ n-ai bani, te duci pe jos și nu mă­nînci. Poate mîine. Poate o să pleci de tot și-o să alegi alt drum, unul pe care se împarte în fiecare lună ceea ce se cheamă „leafă” în lumea celor mari. Unul pe care n-o să te mai știe nimeni de slugă.

Dar tu nu poți încă să fii „om mare”. Recunoaște că te încălzește la fel de mult cum te taie gîndul că cineva te dădăcește și te-nvață, chiar dacă din cînd în cînd îți auzi singur coaste­le pocnind fiindcă încerci să ții sub ele atîta plîns, atîta ciudă. Nu le spune lor, ți-am zis că n-o să înțeleagă. Ei nu știu că ție îți place cînd îți simți trupul pră­bușindu-se încet, că-ți place scufundarea în siguranța asta provizorie. Că iubești ce faci, că nu contează neplata ori foamea ori ziua de mîine. Ei nu știu că ți-e drag să taci. Ei nu-nțeleg că ție îți place să-ți muști limba.