Cristian Mungiu: „După dealuri” nu este un porc pe care să-l tranșezi precis în but și spată

Microfonul de serviciu Niciun comentariu la Cristian Mungiu: „După dealuri” nu este un porc pe care să-l tranșezi precis în but și spată 51

Poveștile îi sînt smulse dintr-o realitate vie și capătă, odată trecute pe rola de film, culorile unui neastîmpăr sufletesc pe care nu i-l citești la început pe chip. Nu poartă pe umăr „Steaua României”, nici trofeul Palme d’Or pe brațe, deși le-a primit pe amîndouă în 2007, atunci cînd titlul „4 luni, 3 săptămîni și 2 zile” a răsunat de la Cannes spre întregul Occident. Acum își poartă filmul „După dealuri”, premiat și el în Franța pentru cel mai bun scenariu, în peste 40 de orașe din România și tot atîtea alte țări. Știe că nu-l va mai putea urmări o bună bucată de vreme de-acum, fiindcă nu l-ar mai recunoaște. Însă la fel de bine știe că, la un moment dat, va trebui să găsească o imagine nouă în fața căreia să așeze o oglindă, o fotografie pe care-a lăsat-o, fără să știe, să i se adîncească în gînd. Cristian Mungiu nu mînuiește păpuși pe o scenă. El se construiește pe sine din cadre și din chipurile oamenilor care îi spun povești.

Ați stat la ma­sa rotundă din redacția „Opiniei studențești” cu 15 ani mai devreme decît actrița Cosmina Stratan. V-a amintit întînirea cu ea de propria studenție?

Eu nu mă gîndesc prea mult la studenția mea și întîlnirea cu Cosmina nu mi-a provocat vreun frison dintr-ăsta legat de vîr­s­ta. Sînt un nostalgic, însă. Cînd stă­team în Iași, eram preocupat de foarte mul­te lucruri. Sigur, eram student la Uni­ver­sitatea „Alexandru Ioan Cuza”, dar eu am prins anumite momente la timpul acela pe care le-am văzut din perspectiva unui om care lucra în presă. Am prins revoluția din ’89 ca student și am fost martorul unui moment ire­pe­tabil, în care oamenii credeau că pot înfăptui o justiție absolută pe Pământ. Am prins niște ședințe la universitate în care deopotrivă profesori și studenți erau judecați,cumva, de popor. Am prins un an în care profesorii plecau și-și luau un an sabatic pentru că deodată studen­ții își puteau spune punctul de vedere despre oamenii respectivi. În studen­ție în principal am lucrat, întîi la Opinia, apoi la Monitorul, apoi în radio, la Nord-Est. Cred că am făcut mai mult decît să mă duc la facultate. Dar am pierdut și multă vreme, am respectat și regula asta. La un moment dat reali­zezi că puteai folosi anii ăia și mai bine, dar uite că acum mă simt foarte confortabil în limba asta pe care am adî­n­cit-o în facultate (n.r.: engleza). În schimb, în toată perioada mea de presă mi-am format un stil, unul de-a vedea lumea, de-a căuta povești, de-a în­țe­le­ge care dintre ele sînt interesante pentru ceilalți, nu doar pentru mine și de-a apleca urechea la cum vor oamenii să le asculte. Mi-am dezvoltat un stil de-a vorbi, un stil de-a pune cuvintele pe foaie, pe ca­re apoi le-am transferat, le-am tradus într-un stil vizual. Cred că datorez mult acelei perioade pentru fe­lul în care po­vestesc astăzi.

Deci ați rămas, întrucîtva, jurnalist?

Jurnalist întru totul n-am ră­mas, dar mi-am păstrat curiozitatea. Îmi petrec foarte mult timp citind ziare, că­utînd povești. Și-a mai rămas știința de-a structura o informație. Sigur, filmul e mai complicat de-atît, dar îmi e de folos să știu care e ordinea logică în care trebuie să dai informațiile, chiar dacă vizual le modifici.

Scenariile se nasc mai de­grabă din curiozitatea față de ce se petrece în jur sau din plăcerea de a spune o poveste?

Cine știe din ce se nasc scenariile… Ele presupun două etape foar­te diferite. Să le scrii e o chestiune in­spirată de tehnică. Să știi ce ai de po­vestit e altceva și asta nu știu de unde vine. Ea poate să decurgă din în­tîl­ni­rea cu un subiect, cu un personaj, cu ceea ce ți se întîmplă ție în viață, în momentul respectiv. Nu știi niciodată de unde se naște interesul pentru un subiect anu­me. Și asta e cel mai greu, să știi care ți-e ur­mătoarea istorisire. Să o transcrii nu e atît de complicat, dacă te ocupi în gene­ral cu asta, dacă ai dragul de-a scrie. Asta, de fapt, e o etapă mai relaxantă. Decizia cea mai grea după un film e le­gată de ce vine mai departe.

Trebuie să-i faci pe oameni să înțeleagă de ce ai reacționat așa față de un subiect

În 2008 spuneați că „4 luni, 3 săptămîni și 2 zile” nu a pornit de la un subiect, ci de la dorința de a povesti ceva care să ilustreze pe­rio­a­da în care dumneavoastră aveați 20 de ani. De ce de-atunci?

Dincolo de perioadă, întotdeauna cînd ajungi la 30, 35, 40 de ani, poveștile care s-au așezat în tine, s-au sedimentat sînt cele de mai demult. Cele de astăzi sînt cele pe care le tră­iești, sînt viața ta, sînt foarte intime. Ai nevoie de o distanță față de ele ca să poți să le spui. Iar tinerețea fiecăruia e la fel de importantă indiferent de pe­ri­oada în care o trăiești, de locul în care o trăiești. Poate să fie și din pușcărie, dacă așa ți-a fost dat sau făcut. Tu po­vestești cum erai tu tînăr, ce te fră­mîn­ta pe tine. Am tot fost întrebat de ce am vrut să povestesc despre comunism și mereu am precizat că nu, nu despre „comunism” am vrut eu să spun, eu povesteam despre niște emoții de-ale mele de-atunci, despre niște întîmplări și niște valori care s-au modificat în mine în timp. Și am constatat, îm­bă­trî­nind, că nu mai văd acele lucruri la fel. Am căutat niște întîmplări care să fie re­levante și pentru perioadă și pentru ce eram eu la vîrsta aia, pentru persona­je­le care fac povestea filmului și să o trans­pun după lumina epocii, după context. Trebuie să-i faci pe oameni să în­țe­lea­gă de ce ai reacționat așa față de subiect, care era fundalul și rostul lui. Pentru că totdeauna acționezi într-o anumită conjunctură și nu realizezi cît de mult contează ea, dar după aceea se așază o distanță între tine și lucrurile respective și poți să le judeci.

Vă transpuneți bibliografia în filme sau o scrieți prin ele?

Întotdeauna în ceea ce scriu sînt observații din propria-mi experien­ță. Nici nu văd cum aș putea face altfel. Asta nu înseamnă că-mi spun viața în filme. Înseamnă că tot ce mi se în­tîmplă se acumulează și mă ajută la un moment dat să povestesc. De exemplu, pentru „După dealuri” nu m-am dus să trăiesc două luni, special într-o mă­năs­ti­re, dar m-am bazat pe faptul că am intrat de-a lungul vieții în mai multe, că am stat într-o mănăstire, știu ce se în­tîmplă acolo și că pot să lucrez cu ceea ce știu deja ca să fac un film de tipul ăsta. Sigur, la astea toate se adaugă do­cumentarea pe care ți-o faci înainte de orice proiect. Dar cele mai importante observații sînt acelea de natură uma­nă. Acelea pe care le faci stînd de vorbă cu oamenii, aflînd și gîndindu-te la cum ac­ționează ei, alea sînt de folos în film. Și ele vin dintr-o curiozitate pe care o ai sau nu o ai în viața personală. Țin de a vrea sau a nu vrea să înțelegi ce-i cu lumea, de ce vrei să știi și ce te lasă rece. Asta face diferența între cei care vor să fie povestitori de viață și cei care vor să-i fie doar trăitori.

Spuneați că încurajați ac­to­rii să apere punctul de vedere al personajelor fără să îl interpreteze, fără să-și pună întrebări.

Fac și eu același lucru pe care li-l cer lor. Nu includ atitudinea mea asupra poveștii ăsteia, de exemplu, în film. Ce părere am eu despre re­li­gie, despre credință, despre ce s-a în­tîm­plat la Tanacu, toate sînt lucruri care, pe platou, mă privesc numai pe mine. Trebuie să fiu distant și obiectiv, pentru că așa cred că e onest pentru personaje. Ele, fie dintr-o carte, fie dintr-un film, au o independență, o libertate a lor și trebuie să îți asumi să le respecți. În­cerc, spunîndu-le asta actorilor, să-i încurajez să nu dea o conotație jocului res­pec­tiv. Să nu-l interpreteze emfatic pe preot pentru că ar putea crede că spectatorii vor să-l vadă emfatic. Trebuie să fii cald, atașat, apropiat cu punctul de vedere al personajului tău, cu care de­vii totuna ca actor. Nu mai ești altcineva, ca să-l judeci. Și trebuie să faci această muncă de a-l reprezenta cît mai bine. Îi ești avocat și-l aperi necondiționat. Așa apăr și eu realitatea în care cred. Și e important să stabilești o relație cu actorii. Eu cînd m-am întîlnit, de exe­m­plu, prima dată cu Cosmina nu știam că a lucrat și ea la Opinia. Dar, pînă la urmă, probabil că toate lucrurile astea contribuie la un tot. Cînd ai informații de felul ăsta despre cineva, simți că îl cunoști mai bine pe om. Te gîndești că lucrurile pe care le-ai învățat tu i-au fost spuse și lui, te gîndești că poate ești mai în siguranță într-o astfel de re­la­ție, ca­re e întotdeauna mai delicată cînd vine vorba de film. La casting primesc zeci de actori, iar eu păstrez întotdeauna un răstimp pentru o conversație personală cu ei, nu ca să văd cum și-ar rosti re­pli­cile și cum se mulează pe personaj, ci dacă putem găsi o cale de comunicare comună. Informațiile de tipul ăsta te ajută întotdeuna, așa cum și apartenența la oraș pentru mine ajută, în ca­zul ultimului film, pentru că ține de un anumit mod de structurare a limbajului, de naturalețe.

„După dealuri” și „4 luni, 3 săptămîni și 2 zile” vorbesc, amîndouă, despre valori pe care oamenii n-au îndrăznit prea des să le pună sub semnul întrebării. Dum­nea­voas­tră de ce vă îndoiți?

În general pun sub semnul întrebării faptul că există aspecte care nu trebuie puse sub semnul întrebării. Toate lucrurile trebuie chestionate. E în regulă să crezi în orice, atîta timp cît te-ai gîndit bine și limpede că aceea e credința ta, că ești conștient de ea cu totul. Nu e în regulă pentru mine să existe o listă de lucruri care să fie mai presus de orice discuție, de neatins. Nu cred în asta. Îi respect pe cei religioși, însă eu vreau să fiu credincios în condițiile în care mi-am pus toate în­tre­bările, așa funcționez. Povestea din „Du­pă dealuri”, de exemplu, arată că atunci cînd nu-ți pui toate întrebările, nu ți-a folosit la nimic că ai crezut și că ți-ai asumat deciziile altora, pentru că vina și răspunderea sînt personale. Și po­va­ra cea mai mare e că ajungi să trăiești cu faptul că nu ți-ai pus întrebările la timp și nu te-ai întrebat pe tine care e problema și cum trebuie să acționezi.

Contează dacă povestea funcționează, dacă degajă niște sensuri

Ați fost întrebat mai des dacă sînteți credincios de cînd a apă­rut „După dealuri”?

Da, clar. Însă ce e mai im­por­tant e că părerea mea nu se vede în film. Dacă sînt sau nu e altă discuție. Dar în film am pus la fel de multă pa­siu­ne ca să apăr punctul de vedere al fiecărui personaj, că era el credincios sau nu, că era ateu sau nu. Asta încerc să spun celor care mă întreabă, că pentru mine fiecare personaj și, implicit, fiecare om, are unghiul lui și eu trebuie să-l respect.

Și pînă la urmă religia și lumea aceea superstițioasă și plină de frică este doar un fundal.

Filmul ăsta nu este, de fapt, un porc pe care să-l tranșezi precis în but, spată și-așa mai departe. E un tot care degajă un ansamblu. Dar motorul principal al filmului e relația dintre fetele astea. Religia nu poate să fie su­bie­ctul lui, fiindcă religia e un concept, iar filmele se fac cu oameni. De asta spun că cele patru lucruri din spate, re­ligia, credința, Biserica și superstițiile sînt doar o ramă.

Cum v-a primit Iașul, pe dumneavoastră și filmul?

A fost în primul rînd flatant pentru că au venit atît de mulți oa­meni. N-am mai văzut așa ceva la un film românesc de pe vremurile „de di­na­inte”. Și nu am neapărat iluzii că as­ta ar fi adus un omagiu adus cinema­to­grafiei, ci o văd ca pe o dovadă co­ple­și­toare a simpatiei față de mine ca ie­șean. Îmi pare cu atît mai rău că di­fu­za­rea a fost atît de modestă tehnic la Cinema Victoria, în timp ce dincolo, la Cinema City, unde a fost prezent și Andrei Șerban, proiecția a fost im­pe­cabilă. Ne punem problema dacă de mîine mai dăm filmul. E ca și cum ai avea o mașină fără o roată. Nu poți să-i dai drumul așa pe drum.

Ce credeți că a înțeles publicul român diferit față de toți cei care l-au văzut pînă acum?

Diferența cea mai evidentă de înțelegere va privi povestea. Cea mai mare va fi legată de cinematograf, de ceea ce înseamnă cinema la noi. Atît eu, cît și fetele (n.r.: actrițele Cosmina Stratan și Cristina Flutur), am purtat, în afară, conversații despre film în ca­re povestea n-are valoare decît din perspectiva faptului că ea a devenit la un moment dat pretext pentru autor să se manifeste. Asta în România se în­tîm­plă rar și pentru o perioadă scurtă, eventual. Nu mai avem o revistă de cinema de ani de zile. Ca să intri într-o discuție des­pre cinema trebuie să te ocupi cu asta, să citești, să te pasioneze. La noi polemi­ca se concentrează pe poveste și asta e marea diferență de înțelegere, care aici rămîne adesea una de prim nivel. Sper încă să-l depășim. Ce contează e dacă povestea funcționează, dacă degajă niște sensuri. Nu e un film despre ce s-a petrecut efectiv acolo, ci despre oa­meni, despre ce se întîmplă cînd lași pe cineva să ia decizii în numele tău, despre vină și indiferență socială. E nevoie de o anumită deschidere ca să vezi dincolo de poveste, dar nu mă deranjează dacă oamenii reacționează doar la un nivel emoțional.

Spuneați că, prin film, în­cer­cați să-i faceți pe oameni să se gîn­dească la acel ceva pe care li-l aduceți în față. E un soi de hipnoză?

Nu neapărat. E un soi de stimulare a gîndirii și a inteligenței pen­tru cei care s-au obișnuit cu aceas­tă gumă de mestecat care se numește televizor, unde totul ți se dă de-a gata. Și ești pus în situația de a alege între va­riante ale aceluiași gen de discurs. Eu încerc să captez atenția, să induc o stare și o emoție, dar mai departe, la nivel de coagulare a ceea ce am de zis în cuvinte, îl las pe el să-și explice. Pentru că vorbele sînt foarte precise și foarte imprecise deopotrivă. Orice traducere a filmului tinde să-i ciunțească din sensuri și prefer să nu fac asta, să nu-mi explic și să nu explic filmul.

Spuneați la un moment dat că atunci cînd încerci să tragi la țintă, nu iese mare lucru. Și-atunci spre ce țintiți?

Spre un gen de povestire, spre un gen de cinema care să mă satis­facă pe mine, să fie valabilă pentru mi­ne, așa cum înțeleg eu că trebuie să fie o povestire în cadre, astăzi. Fiecare film reflectă punctul tău de vedere personal printr-o lupă cinematografică. Dacă e onest față de principiile mele și față de felul în care văd eu lucrurile, sînt șanse să placă și spectatorilor și criticilor. Pentru că pînă la urmă și ei sînt niște spectatori, doar că unii foarte avi­zați, niște spectatori care apreciază tă­ria unui punct de vedere personal. Nu îți ga­rantează nimeni că vei fi apreciat. Pînă la urmă, filmele se fac pentru pu­blic, dar publicul e ceva imprecis, e construit din foarte multe straturi. De exemplu, pentru mine, nu contează nu­mărul de oameni care vin să vadă ceva regizat de mine, pentru că atunci aș face doar filme care să-i mulțumească, care să dea un soi de satisfacție tangibilă. Contează ca spectatorul să aprecieze ni­ve­lul de sinceritate, cît de tran­șant e filmul și cît spune despre mine ca autor.

Renunțați la multe dintre idei ca să nu „plictisiți omul”?

Nu renunț decît la niște lu­cruri la care am învățat singur să re­nunț. La a fi explicit, mai întîi, pentru că îmi doresc să las o doză de abstract, o măsură de imprecizie pe care o identific în viață și fără de care nu văd filmul.

Eu sînt dintre cei care s-au săturat și-au rămas

Ambele filme premiate la Cannes, „4 luni, 3 săptămîni și 2 zi­le”, în „După dealuri”, au atras o serie de controverse. Unul spune po­vestea unui avort ca pe o răz­vră­tire împotriva regimului comunist, celălalt se joacă, într-un fel, cu cele sfinte. Ați simțit că oamenii nu v-au înțeles?

Înainte să apară un film, întotdeauna încep să curgă o groază de păreri și ăsta e un fel de balast pe care trebuie să-l tîrîi cu tine pînă cînd apare filmul și, uneori, multă vreme după. Din păcate avem acest decalaj de luni de zile între Cannes și România, însă din momentul de față, lucrurile ar trebui să fie mai simple pentru că se pot naște impresii sub lumina ecranului pe care rulează „După dealuri”, nu în ab­sența lui. Nu mă simt neînțeles, dar îmi do­resc, în schimb, ca filmul să creeze o polemică de substanță, de conținut.

Vă amintiți, probabil, de cafeneaua „Occident”, la care po­ves­teați că obișnuiați să vă „zgîiți” cînd treceați pe-acolo. Cînd ați privit ultima oară către „Occidentul” ace­la?

Occidentul acela mic nu l-am mai văzut pentru că asta e soarta lui în România asta mare, a dat faliment. S-a schimbat, eu m-am mutat la rîndul meu și din el n-a mai rămas nimic. Și în sensul ăsta, inclusiv raportul pe care-l ai cu filmele vechi e foarte straniu. De­vin ca o încăpere în care n-ai mai lo­cuit de foarte mult timp și în momentul în care te reîntorci o recunoști pe sub praf, pe sub pînzele de păianjeni, știi că ai locuit acolo. Dar în același timp ți-e și străin.

Și Occidentul cel mare cum s-a uitat la dumneavoastră?

S-a uitat cu drag, dacă stau să mă gîndesc că, de fapt, toată apre­cie­rea pe care o am în țară e o reflexie a celei primite în afară. Nu m-a des­co­perit nimeni la vreun festival autohton și, sincer, nu există nici o instanță în ța­ră în momentul de față care să certifice pe cineva în cinematografie ca fiind valabil. Pentru că nu mai avem public. Și-atunci, dacă nu te legiti­mea­ză publicul, n-ai de cine altcineva să fii recunoscut. Eu și cei din generația mea sîntem legitimați de alte instanțe, din afara țării. Și-atunci nu pot decît să simt că am fost foarte bine primit și pri­miți. Din punct de vedere practic, nu doar că ne prezentăm filmele constant la Cannes, ele se și distribuie și se pro­­iectează în zeci de alte țări și acesta cred că e cel mai concret gest de apreciere pe care l-am primit vreodată.

Sînteți unul din „pionieri” sau unul din „cei care s-au săturat și-au tăiat-o”?

Eu sînt dintre cei care s-au săturat și-au rămas. Știi cum, uneori, ai așa un sentiment față de cineva din fa­mi­lie, care te enervează ca om și cu o grămadă de lucruri pe care le face? Te enervează dar ți-e familie și n-ai ce să-i faci. Cam așa, într-un raport dintr-ăsta simt că mă aflu și eu cu România în momentul de față. Mă calcă pe nervi o grămadă de aspecte, se întîmplă lu­cruri care mă deranjează personal deși n-am nici o putere asupra lor. În același timp, însă, sînt bucuros că m-am născut aici, că am crescut cu limba asta. Și simt că am o datorie față de poveștile de-aici, însă nu poate nimeni să-mi ceară să nu fiu ocrotitor față de realitatea pe care o văd eu. Nu pot să povestesc decît des­­pre realitatea pe care o văd. E singura libertate pe care o am vizavi de felul în care mă simt față de România în mo­mentul de față, de a fi foarte tranșant și a pune oglinda în fața societății în ace­le locuri pe care le văd eu a fi importante tocmai pentru a cura ceva.

Folosesc cinematograful ca să înțeleg lumea

În filmul „The Bicycle Thief” („Hoțul de biciclete”), viața lui Antonio, personajul principal și bunăstarea familiei lui atîrnă de o bicicletă. Vă sprijiniți în lucruri mărunte?

Nu e neapărat un lucru mă­runt, e un lucru care face diferența în­tre a supraviețui sau nu. Așa că asta e puterea cinematografului, de a găsi un detaliu care semnifică foarte mult. Eu folosesc cinematograful ca să înțeleg mai bine lumea. Dacă atunci cînd te apuci să faci un film ai toate răs­pun­su­rile, s-ar putea să iasă ceva care să nu ridice nici o întrebare. Încerc să folo­sesc cinematograful și modul în care îl văd ca pe o cale prin care să ajung în­tr-un loc, unul pe care, sincer, nu-l știu acum. Știu, însă, că vreau să generez emoții, atmosferă și întrebări.

Și cum vedeți filmul contemporan?

Acum îl văd îmbibat de foar­te mult realism. Simt nevoia să decupez, pe cît posibil, cîte un fragment de realitate relevantă pe care să-l trans­pun pe ecran, respectîndu-i coordona­te­le. De exemplu, respect mult modul în care curge timpul în realitate, motiv pentru care fac filme cu planuri atît de lungi. Felul în care acest continuum nu e întrerupt de atenționări vizavi de ce e mai important sau mai puțin important. De asta nici nu montez, încerc să păstrez această distanță pentru că nu mi se pare corect să avertizez eu spectatorul, ca autor, în legătură cu ce mi se pare mie esențial. Nu folosesc muzică pentru că nu auzim muzică deodată în capul nostru. Încerc să mă abțin de la toate mijloacele care sînt foarte ma­ni­pu­lative în cinema și să ating un nivel de onestitate și sobrietate care cred că ajung altfel la sufletul spectatorilor.

V-ați pierdut, în vreun mo­ment, „bicicleta”?

Cred că fiecare dintre noi are la un moment dat senzația aceea de confuzie în care nu mai știm în ce sertar am pus busola și ce voiam să fa­cem cu ea. E normal. Cît privește profesia, e normal ca lucrul ăsta să se în­tîm­ple foarte des, pentru că în timp nu devii doar mai experimentat. Îți pierzi și din inocența și prospețimea de la în­ce­put. Cu cît știi mai multe, cu atît ca­peți mai multe îndoieli. Acum, viața mea s-a reechilibrat și nu mai cred că cinematograful e lucrul și locul cel mai important din viață pentru că am copii. Și dintr-o dată s-au răsturnat toate perspectivele.

Ce spune filmul despre mo­mentul în care vă aflați în carieră?

Vorbește despre lucruri care mă preocupă acum. De niște valori pe care le văd alături de mine. Despre o indiferență socială care mă copleșește și mă întristează. Și despre o nepo­tri­vi­re din capul meu între felul în care ro­mânii se consideră religioși și felul în care văd eu că e societatea românească de astăzi. E plină de ură, de răutate, de lipsă de bucurie, dragoste, căldură și lumină pentru celălalt. Această realitate pe care am observat-o eu însumi nu merge de nici un fel cu această de­cla­rație de credință. Dacă asta am înțeles noi despre religie, atunci nu știm ce în­seamnă să fim religioși. Și filmul mai spune despre mine, în cinema, că sînt mai liber decît în filmul dinainte, mai stă­pîn pe mijloace, dar cu aceleași rea­lități.

Anca TOMA

Autor:

Anca TOMA

Redactor-șef adjunct la Opinia studențească, student în anul al III-lea la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la UAIC.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top