Ioan Holender: Toată viața am luptat acompaniat de frică

Mai întîi a devenit un fel de „erou comunal” – fiindcă l-a luat valul în ’56, în miezul revoltei studențești din Timișoara, cînd a ținut un discurs, pe care l-a plătit cu exmatricularea, pierzîndu-și dreptul de-a mai studia în vreo universitate. A devenit antrenor de tenis și victimă în ochii tuturor. Generalul unității militare pe care o antrena i-a dat într-o zi jeep-ul, ca să transporte niște ‎materiale. Așa, din victimă în ochii altora, a devenit, în proprii săi ochi, un soi de martir, suspectat ‎pe nedrept de colaborare cu Securitatea. ‎”Mi-am zis: aș putea face mult mai mult, dar soarta m-a constrîns să fac asta. Și m-‎am complăcut repede în situația de victimă”, îmi spune Ioan Holender, omul care conduce Festivalul „George Enescu” și-a cîrmuit Opera din Viena vreme de 19 ani. În ’59 a plecat în Austria. Încerc să înțeleg cum s-a transformat „eroul-victimă” într-un om puternic pe fruntea căruia s-a ștampilat: „autoritar”. „Autoritar am fost mereu. Și cînd eram antrenor. Le spuneam: << La ora trei începe antrenamentul. Acum e 3.15.>> <<Da, dar știți că tramvaiul…>> << Pe mine nu mă interesează tramvaiul. Eu am fost aici, iar dumneata, nu. Du-te acasă. Nu mai am nevoie de tine>>. Deci am fost un profesor rău”. Eu cred că a obligat oamenii să-și asume responsabilitatea. Pe toți, chiar și pe artiști. „Angela Gheorghiu mă urăște fiindcă i-am spus că la mine nu merge cu fițele ei. <<Am fost la San Francisco>> mi-a zis. <<Atunci du-te înapoi la San Francisco>>. Și sînt multe Angela Gheorghiu”. Cel mai fericit a fost pe scenă, iar nu în fotoliul de director. „Cînd am cîntat în ultima operă de copii, contemporană, am intrat în aceeași fervoare ca acum 40 de ani. N-am fumat, am exersat și-am cîntat. Mi-a plăcut enorm. Deodată am devenit colegul lor! Totul s-a schimbat!” Eu cred că atunci, omul atît de criticat s-a simțit, în sfîrșit, acceptat de oamenii din preajmă. „Mi-e frică de tot și de toate”, îmi spune cel care a fost numit pînă și „dictator”. „Adică tot comportamentul acesta, de om puternic, vine din frică?”, îl întreb. „Din înfrîngeri devii victorios, nu din victorii”, îmi răspunde.

Vă place Orfeu?

Orfeu și Euridice. Revenirea din Iad… Da! Îmi place povestea și prin muzică putem învinge împotriva Răului, împotriva Iadului, împotriva morții…

În orfism, e „responsabil” și de misterele prin care zeul e dezmembrat și apoi reînviat. Ați avut vreodată senzația că viața vă tot desface în bucăți?

Că viața m-a făcut bucăți? Da! Absolut! Viața m-a tot constrîns să părăsesc drumurile alese de mine. Acum, asta o spun faptic, fără dureri și fără sentimente. Viața m-a constrîns – nu să fac ce nu vreau, dar să nu fac ce vreau.

Un jurnalist a scris că ar trebui să fiți recunoscător comunismului că ați fost dat afară din facultate și nu ați mai avut dreptul să vă mai înscrieți la vreuna, fiindcă așa ați plecat în Viena. Atunci ați reacționat abrupt, accentuînd că ați fost îndepărtat de la traseul pe care l-ați ales. Ați dezvoltat nevoia de-a fi stăpîn pe propria viața, de avea controlul?

Hotărîrea care a reprezentat apogeul vieții mele, n-am luat-o eu. Au luat-o alții, iar eu am acceptat-o. Devenirea mea în fruntea acestui institut, al Operei din Viena, n-a fost decizia mea! N-a fost, nici măcar, tendința mea! N-a fost împotriva voinței mele, dar n-a fost voința mea. N-a fost ceva născut din mine, ca să rămînem cinstiți. Ăsta nu-i un răspuns la întrebarea ta, dar nici departe nu este.

Ascult și am impresia că asist la înmormîntarea mea

Ați fost vreodată introspectiv, problematizînd ce se întîmplă cu viața dumneavoastră?

Nu! N-am avut niciodată timpul necesar să-mi pun problemele astea. Mi le pun acum, poate mai mult decît în orice perioadă a vieții mele.

Din pricina vîrstei?

Din pricina timpului, da. Mă surprind din ce în ce mai des făcînd bilanțuri. Asta n-am făcut-o niciodată înainte. Cred că sînt speriat de anii pe care-i am.

Vă gîndiți ce va rămîne în urma dumneavoastră?

Nu. Eu nu mă gîndesc la asta, deși îmi este mereu amintit acest aspect, de către alții care-mi spun: „ce ați făcut dumneavoastră…”. Asist din ce în ce mai des la cuvinte care se spun despre mine, iar răspunsul meu e: „Ascult și am impresia că asist la înmormîntarea mea”. Asta o spun, așa, fără sentimente. Relatez.

Legat această impresie, că „asistați”. V-ați simțit vreodată spectator față de propria viață?

Nu totdeauna, dar mă simt și caut să mă simt – și am dorința și voința de-a mă simți – spectator. Pentru a putea judeca obiectiv și fără exagerări, situațiile. Și a mea, proprie.

Nu sînteți o fire pasională? Vă plăceau celebritățile și în tinerețe ați pierdut un an de studii fiindcă v-ați îndrăgostit.

Mă îndrăgostisem de handbalista Lucia Dobre, iar celebritatea are, într-adevăr, ceva catalizator. Am fost foarte mîndru să merg la terasa Corso împreună cu ea. Acest lucru nu s-a schimbat. Și astăzi celebritatea atrage și are un efect erotic.

Ce au deosebit oamenii celebri față de anonimi, în afară de noroc?

Dar nu norocul declanșează celebritatea. În primul rînd, celebritățile știu ceva ce majoritatea nu știe. Sînt oameni care au un talent. Arta, spune Goethe, începe acolo unde tehnica nu mai poate răzbate. Tehnica, toată lumea și-o poate însuși, nu-i așa? Fetiței mele, care va avea un concert în seara asta și e foarte timorată și necăjită, i-am spus: pentru tine, în viitoarea ta viață de artistă, singurul parametru care te duce mai departe, ești tu însăți. Dacă în seara asta vei avea succes la public, dar tu vei ști că ai cîntat prost, atunci ține-te de ce știi tu. Și invers. Dacă ai un eșec, dar tu crezi că ai cîntat foarte bine, atunci să fii mulțumită.

Toată viața am luptat. Nu m-am jucat mai niciodată

Ați fost bun în sport, în matematică, ați cîntat. Ați simțit că trebuie să vă hotărîți și să-alegi un singur talent pe care să-l cultivați?

O persoană mi-a spus cîndva o frază care s-a înfipt în subconștientul meu: în viață trebuie să faci ceea ce îți permite să oferi celorlalți, cu cel mai mare randament. Și ceea ce-ți aduce succesul personal. Iar succesul este concluzia ta, nu a celorlalți, prin care îți dai seama că tu ai ceva ce alții nu au, iar asta te face mulțumit, ca să nu spun „fericit”. Ăsta a fost punctul nevralgic care m-a adus la canto. Am spus: „asta e vocația vieții mele, asta mă face fericit”. Ziua cea mai împlinită din toată viața mea de pînă acum a fost cea în care mi s-a spus: „îți oferim un post de prim bariton”, în stagiunea din ’63-’64. Am fost în ceruri de fericire. Niciodată nu mi s-a mai întîmplat așa ceva. Nici cînd am fost la Opera din Viena, care a avut două faze: prima cînd am fost numit de Eberhard Waechte și a doua, după ce a murit și am rămas singur.

Abia atunci v-ați simțit singur?

Da. M-a întrebat o televiziune cum mă simt, că am preluat toată puterea. Dar eu simțeam c-am rămas foarte, foarte singur. Pînă atunci luptasem. Nu avusesem timp de gînduri din aceastea.

În viața dumneavoastră, preponderent ați luptat sau v-ați jucat?

Toată viața am luptat. Nu m-am jucat mai niciodată. Timpul de „joacă” nu l-am prins nici la sfîrșit. Fiindcă întreaga viață m-a acompaniat frica. Și acum. Am avut conferința aceasta la Iași și-am fost terorizat vreme de-o săptămînă întreagă. Fiindcă am ales un subiect care n-a fost ușor. Am vrut să vorbesc despre Lucian Boia, recapitulînd capcanele istorice care l-au pîndit, să vorbesc despre epurările legionarilor, despre epurările comuniștilor, despre Sadoveanu și aderarea lui la ideologia comunistă și tot așa. Cînd am anunțat despre ce vreau să vorbesc, mi s-a spus: „e fantastic să abordați subiectul acesta, dar lăsați-l că e riscant”.

V-ați simțit curajos să vorbiți despre asta?

Am fost mîndru de mine c-am abordat această temă. Dar am fost foarte ușurat cînd m-am uitat în sală și-am văzut doar 26 de persoane. Erau tineri și prin asta mi-a fost mult mai ușor. Fiindcă știu ideile preconcepute ale celor mai în vîrstă, despre ceea ce s-ar chema „românism” și la care sînt foarte sensibili, ca să nu folosesc alt cuvînt. Obiectivitatea față de noi înșiși poate produce și multă repulsie.

Și cînd erați director aveați obiceiul de-a contrazice preconcepțiile, fie criticînd public, de pildă, Balul Operei, chiar dacă e un eveniment tradițional, fie vorbind despre tabu-uri culturale. Îl tot pomeneați de Karl Böhm, ultimul director al Operei din Viena din perioada nazistă și primul director de după Război.

Și-am fost huiduit public pentru faptul că i-am spus numele! Cît nu i-am pronunțat numele, s-a acceptat. Dar, am zis: „și-acum să vă spun cum se numește, fiindcă noi, cu toții, știm cine e, dar nu-i spunem pe nume. E Karl Böhm” și n-am terminat de pronunțat c-au început cu „huo!” și „terminați!”. Le-am zis: „N-am terminat, aveți răbdare, că vreau să mai spun și alte lucruri. Nu huiduiți acum prea tare c-o să aveți motive și mai puternice să protestați!”

Ați ales subiecte sensibile știind ce reacții veți provoca?

N-am făcut-o ca să-mi dau importanță. Doar că nu m-am îngrădit la „cele necesare”. S-a spus: „se bagă în toate Holender. Despre orice se-apucă să vorbească”. Dar am vorbit mereu fiindcă m-am simțit cumva obligat să abordez aceste aspecte. De ce tocmai eu am adus aminte acestui popor austriac despre acea perioadă de șapte ani, ’38-’45, pe care au acoperit-o? Ei se comportă de parcă nu ar fi existat asta în istoria lor.

Ce anume vă făcea să vă simțiți obligat să le „recuperați” trecutul?

Nu m-am gîndit că sînt obligat față de mine insumi. Am simțit, pur și simplu, instinctiv că am această obligație. Acum, o fi ceva legat de… (rîde) tragerea în roată a lui Horia, Cloșca și Crișan și răzbunarea mea împotriva urmașilor acestora. Vedeți, că această educație socialistă, comunistă, românească e foarte intim prinsă înăuntrul meu. Românismul meu e foarte adînc așezat în ființa mea.

‎Îmi este frică să nu decad în forma unui om în vîrstă, cu burtă, dureri și neputințe

Ați avut o exprimare foarte lirică la un moment dat, spunînd că vă simțiți ca un copac „și cu cît te îndepărtezi mai mult de sol, cu atît mai mult tînjești după rădăcini”.

Asta pentru că rădăcinile devin din ce în ce mai puternice, cu cît copacul crește mai mult. Altfel, s-ar dărîma! Iar eu am trăit pînă la 25 de ani în România, iar rădăcinile mele sînt profund românești.

„Sunați” romantic. Vă place natura?

Da! Foarte mult! Și aici, în Iași, m-am dus să mă plimb prin Grădina Botanică cu Alina, fetița mea. Ea a văzut acolo niște pui de cîine abia născuți și-a vrut să se joace cu ei – este o fetiță foarte timidă, foarte retrasă și sensibilă. Am întîrziat în Grădină, dar îmi pare rău și-acum că pînă la teiul lui Eminescu n-am ajuns. I-am zis: „Uite, Alina, nu-i păcat că am venit pînă aici și n-am ajuns la tei?” „Tata, da-i mult mai frumos aici!” Și-am spus: „nu, nu, la teiul lui Eminescu… Măcar să pun și eu mîna pe el, dacă-s aici, la Iași”. Sigur, poți să zici că ăsta-i un sentimentalism! Dar pe de altă parte, în ciuda sentimentalismului meu, eu pot spune, spre deosebire de alți sentimentaliști, că Celan este mai cunoscut în lume decît Eminescu.

Vă împrospătați colindînd?

Absolut! Urcînd pe piscul de munte. Chiar și în vara asta am făcut-o, deși e mult peste puterile mele. Doamne, ce împlinire extraordinară îți dă momentul în care ajungi în vîrf, la crucea aceea! Și ce plin te simți cînd ajungi jos, ridici ochii spre cer și spui: „eu am fost acolo, sus”. Orele acelea de urcare, de oboseală și efort, în care nu vorbești, ca într-un pelerinaj, îți limpezesc mintea! Și mai e ceva ce fac cu mare plăcere – înot. Nu mai pot ore întregi, dar jumătate de oră fără să mă opresc… Mă forțez să înot aproape zilnic. Poate că și din orgoliu sau din vanitate. Îmi este frică să nu decad în forma unui om în vîrstă, cu burtă, dureri și neputințe. Sînt foarte auto-critic cu mine! Adică, lipsurile mele îmi sunt foarte conștiente mie însumi.

N-am puterea să schimb nimic

Printre aceste „lipsuri” se numără și orgoliul?

Eu? Nu consider că sînt o persoană orgolioasă. Legenda mea spune asta despre mine. S-au format tot soiul de zvonuri. Am, de exemplu – probabil – ceva țigănesc în sîngele meu, fiindcă mă bronzez foarte repede, fără să stau prea mult la soare. Iar unii critici rău-voitori au spus că „domnul director își petrece vremea la solar”. În viața mea n-am fost într-un solar! M-au judecat că, „uite, Holender a jucat tenis și acum conduce Opera”.

Au spus că „un vatman conduce Opera”.

Au fost multe, mai ales în primii doi, trei ani de la numirea mea, cînd, după ce am avut, mă rog, niște succese, critica a fost extrem de virulentă – și anti-românească, și anti-semită, tot ce vrei.

Ați trăit o „poveste de succes” standard. Ați pornit de jos, schimbînd becuri cățărat pe stîlpii de iluminare publică, ați condus tramvaiele care trebuiau reparate și tot așa pînă ați devenit directorul Operei din Viena. Nu vă mîndriți c-ați condus tramvaie?

M-am simțit mîndru cînd s-a filmat documentarul acela despre mine, „Holi”, și am știut cînd am condus tramvaiul unde sunt toate butoanele și tot ce am de făcut. Omul care era lîngă mine a zis: „Doamne, da’ de unde știți?”Am zîmbit, „păi cum să nu știu, dacă voi n-ați mai modernizat nimic și tot ca pe vremea mea se conduc?!” Mă rog, sînt așa, niște nimicuri, poate, niște sentimentalisme. Dar în România am satisfacții – nu mai mari decît în altă parte, dar poate mai profunde. Simt totul mai intens aici, dar mă și dor mai intens unele lucruri care se petrec în această țară, știind că n-am puterea să schimb nimic.

Nu aveți puterea formală. Dar vă lipsește și cea informală, iar opiniile dumneavoastră sînt trecute cu vederea?

Îmi sînt trecute cu vederea, da. Cred că Festivalul „George Enescu” e singurul care îmi dă, aici, o anumite autoritate formală, fiindcă îl conduc onorific. Foarte mulți îmi spun: „e absurd ce faci”. Dar știu că astfel am mult mai multă putere. Fiindcă nimeni nu poate să spună: „Holender stă pe un post și se îmbogățește pe spinarea noastră”.

Și, concret, ce înseamnă această putere?

De exemplu, în situația asta din România, cînd orice populism are un foarte mare impact imediat, s-au reținut să spună ceva cînd le-am prezentat situația financiară a festivalului și le-am spus că totul costă șase milioane de dolari. Nimeni n-a dat în mine, nici un partid dintre toate astea care ba sînt la putere, ba în opoziție.

Am știut mereu să dezarmez oamenii

Ați refuzat să vorbiți sau să vă întîlniți cu destui politicieni în Austria. Cu politicienii români, în schimb, ați fost mereu foarte blînd.

Cu politicienii din România nu am legături directe, din perspectiva postului meu. Am zis: „vindeți loja centrală și nu mai dați invitații la toate ministerele și la președinție”. „Nu se poate”, mi s-a spus. „Se poate sau nu se poate, cît sînt eu aici, faci așa. O vinzi”. „Nu, nu putem s-o vindem”. Am zis: „Da? Atunci așteptăm zece minute și apoi o împărțim gratis la studenți”. Și s-a făcut asta. Dar nu-i mare lucru, fiindcă am făcut la fel și la Viena. Loja primarului, loja președintelui, toate locurile oficiale se țin 24 de ore, pînă la începerea spectacolului și se vînd numai atunci, în ultima zi. A durat ceva pînă am descoperit și-am zis: „Asta o schimbăm!” „Nu se poate”, mi s-a răspuns, „că doar le vindem”. „Le vindem, da, în ultima zi, cînd nu le mai cumpără nimeni‎. Bine, dacă vrei s-o dăm gratis la studenți, o dăm la studenți. Fac așa cum vrei dumneata, fiindcă ‎dumneata vrei asta!” Atunci, s-a schimbat: „bine, bine, încercam să schimbam. Vom cere asta”. ”Nu vom încerca nimic. Pur și simplu scriu o scrisoare pe care o voi semna. Este o comunicare, nu ‎o cerere! Nu întreb, ci comunic!”‎. Cu chiu cu vai, am reușit să schimb regula: cu o săptămînă înainte trebuie să se declare cine dintre oficiali își dorește să participe la spectacol. Altfel, locurile sînt scoase la vînzare. Și așa au apărut: „Holender este autoritar”, „se crede buricul Pămîntului”, „crede că-i Opera lui personală”. Toate astea au venit, dar, totuși, m-au ținut. M-au suportat mai mult decît pe oricine altcineva înaintea mea.

V-ați simțit creator?

Da! M-am simțit creator pentru a facilita creația altora! Exact asta e! Dar responsabil m-am simțit publicului! Întotdeauna! De exemplu, acum niște ani, m-a deranjat taxa de garderobă. Adică intri într-un teatru, plătești biletul de intrare după ce ai plătit deja subvenția prin taxele și impozite reținute automat din salariu. Deci ai plătit deja pentru ceva, ai venit să consumi ceea ce ai plătit, apoi mai plătești încă o dată, prin bilet. De asta, prețul biletului de intrare, ceea ce se plătește a doua oară de către om, trebuie să fie unul decent. În nici un caz nu poate fi unul comercial! Dar să mai plătești și pentru garderobă?! Am zis: „Scoatem taxa aceasta!” Mi s-a zis: „nu se poate, că rămînem fără bani”. Se adună din banii pe garderobă sute de mii de euro, pe stagiune. Cheltuielile mici determină cheltuielile mari. Asta a fost deviza mea toată viață. Și sînt ‎considerat un om foarte îngust și zgîrcit.‎ Am spus: „N-am nevoie de acest venit. Garderoba trebuie să fie gratis”. „Dar dacă e gratis, tot va trebui să plătim garderobierii”. „Da, îi plătim”. Am ajuns pînă la ministrul de Finanțe. „Atunci, vă reducem bugetul” „Reduceți bugetul. Salariile garderobierilor trebuie să fie incluse în buget și eu nu pot să vă dau înapoi niște bani care deja v-au fost plătiți din taxe și impozite. Ar fi un furt.” ‎”Deci nu-mi dați”, îmi zice. „Nu eu îți dau. Nu-s banii mei. Eu îți dau banii altora. Dacă dumneata vrei să fii ajutat de mine, îți dau eu, în particular, dacă îmi ceri. Dar eu nu pot să-ți dau banii altora”.

Ați știut întotdeauna să intimidați oamenii?

Da! Cred că am știut mereu să-i dezarmez! Dar dragostea față de mine n-a crescut prin aceste acțiuni. Eu n-am fost un om iubit. Și nici în instituție n-am fost. Acum, am auzit și fraza asta: „dragostea domină în interiorul Operei de cînd Holender s-a dus”. Acesta e un om foarte drăguț cu toată lumea, vorbește încet, are timp de toți, îi ascultă. Eu spuneam: „mai repede! Nu-mi spune același lucru de trei ori. Am înțeles!” sau „degeaba îmi spui acum, pentru a șaptea oară despre asta. N-am făcut-o pîna acum fiindcă nu consider că trebuie făcut și dacă mai repeți o dată, tot n-am s-o fac”.

Asta a rămas, că Holender țipă la oameni

În momentul în care ați lucrat cu Andrei Șerban, ați fost întrebat cine-i și-ați răspuns: „O să vedeți”. Cînd ați propus punerea în scenă a unei opere de Enescu, pe care echipa n-o cunoștea, le-ați retezat-o cu „o veți învăța acum, că merită”. Ați pretins mereu încrederea, refuzînd explicațiile. Funcția v-a adus stilul acesta?

Nu știu, am devenit repede așa. Am introdus – ceea ce nu mai fusese făcut pînă la mine – discuții cu publicul, de două ori pe an. De fiecare dată, întîlnirile acestea le-am început cu fraza: „ Eu nu am nimic să vă spun, fiindcă ce-am avut de spus se vede din repertoriu și din spectacole. Ne-am adunat aici ca să-mi spuneți relele”. Fiindcă omul, din rele învață. Eșecurile și înfrîngerile mele artistice au fost foarte amplu și cu mare bucurie reflectate, analizate și evidențiate. Spectacolul cu Macbeth a fost un eșec – nu din perspectiva muzicienilor, pentru că ei au fost la înălțime. Din punctul acesta de vedere, întotdeauna mi-au fost respectate deciziile. Uneori, chiar prea mult, în ceea ce privește selectarea interpreților. Pînă și distribuții proaste pe care le-am făcut, au fost admirate. Cînd eram impresar, îmi amintesc că-n momentul în care un director a fost aspru criticat pentru că a ales un anumit muzician, el s-a apărat cu: „Dar de la Holender vine!” Însă regiile sînt, acum, ceea ce decide succesul sau insuccesul unui spectacol. Mă refer la ceea ce se numește acum, cu ironie fie spus, „regie modernă”, acest „altfel” care se tot flutură pe scenă.

V-ați exprimat foarte vocal cînd un regizor a vrut să introducă în spectacol un act de sodomie cu un porc.

Da, era un regizor celebru pe care nu-l refuza și nu-l cenzura nimeni. Dar eu m-am simțit mereu responsabil. E o vorbă, că directul artistic „stă în spatele” regizorului și veghează. Eu n-am stat în spate, ci alături de el. Am stat în fața lui. Niciodată n-am spus: „Andrei Șerban a făcut regia, iar nu eu. Spuneți-i lui, nu mie!” Nu! Eu l-am angajat pe Andrei Șerban, deci eu sînt responsabil și de ceea ce-a făcut el.

Ați apărat mereu oamenii pe care i-ați ales?

M-am luptat cu ei! Uneori, aproape la cuțite! Am avut un infarct din cauza lui Andrei Serban. A spus-o și cînd a primit distincția de Doctor Honoris Causa, că și-l amintește pe Holender urlînd. Dar Holender urlă foarte rar. Da, de patru, cinci ori Holender și-a pierdut stăpînirea de sine și a țipat. Asta a rămas: Holender țipă la oameni.

Să te lași să ajungi pînă la înfometare, te obligă să intri în sinea ta

Spuneați că v-ați simțit mîndru și curios în momentul în care s-a difuzat la radio anunțul încheierii mandatului dumneavoastră. De ce?

Mîndru și orgolios m-am simțit fiindcă la 18.35 am anunțat acest lucru unei singure agenții de presă și dimineața, la ora nouă, în stirile de trei minute de la radio, a și fost difuzat anunțul meu. Da, am fost foarte plin de mine!

Adică nu vă așteptați să stîrniți o reacție imediată?

Nu.

Sperați că va trage cineva de dumneavoastră să mai rămîneți?

Probabil că un anunț de acest gen sau o renunțare la un astfel de post, atît de important în această țară, nu s-a mai întîmplat niciodată. Ceea ce a uimit a fost faptul că n-am spus-o doamnei ministru, ci am anunțat-o direct, de capul meu, în presă, adică am vorbit direct, tuturor. A fost decizia mea și mi-am asumat-o fără să trec prin etapele intermediare, formale, conform cărora, mai întîi află cei aflați deasupra într-o ierarhie, aceștia își dau acordul și abia apoi decizia are dreptul să fie urmată și făcută publică. Eu am acționat direct. M-am hotărît și foate repede, în ziua aceea rece din Stockholm, cînd îmi era frig și îmi era foame. Știți că atunci cînd îți este foame, mintea merge mai repede. Era vinerea lungă. Referitor la chestiuni evreiești, ziua de iom-kipur am respectat-o întotdeauna- n-am mîncat 24 de ore, uneori, chiar 26. În aceste zile mi-au venit idei extraordinare. Lucrul ăsta, să te lași să ajungi pînă la înfometare, măcar pentru o zi, nu este rău deloc. Nu ca să suferi, ci fiindcă asta te obligă să intri în sinea ta. Mi-am dat seama atunci că vor apărea cu siguranță voci care vor spune: „ăsta o să rămînă aici pînă o să se senilizeze”.

Vă este frică să nu deveniți senil?

Da. Și mă monitorizez încontinuu. Sînt, uneori, anumite cuvinte care pur și simplu nu-mi vin. Paul Celan e un nume pe care-l știu foarte bine și care nu-mi vine în minte cînd îmi trebuie. Și sînt mulți Paul Celan deja, care îmi tot scapă, chiar dacă-i știu. Înregistrez acest lucru. Obosesc mental mai repede. Poate din pricina acestui stil de viață, de-a trăi în două limbi.

Am avut mereu instinctul de-a citi oamenii

V-ați gîndit că sînteți obsedat de performanță?

Probabil că da. Adică nu probabil, ci sigur, da. Și acum, la Iași, a fost ziua aceasta, în care am avut conferința. În timpul zilei, m-am întîlnit cu Prelipcean, directorul Filarmonicii, care joacă tenis bine. M-a invitat la o partidă și-am acceptat. Am jucat de două ori. Am zis, „păi, eu, la una fac față. Dar la două…” Pînă la urmă, am luptat. Și-am cîștigat. Și n-a fost ușor. În timpul jocului m-am surprins gîndindu-mă: „uite, joc pînă la patru, după aceea trebuie să mă spăl și n-am nici măcar cinci minute să mă culc, să mă odihnesc, pînă la conferință”. Dar am făcut-o! Deci pot s-o fac. Soția mea mi-a spus: „dar de ce te duci acum, să te omori, cînd știi că diseară trebuie să fii întreg?”

De ce ați făcut-o?

Nu știu. Poate voiam să-mi arăt că încă o pot face. Nu știu de ce. Mereu acționez instinctiv. Refuz instinctiv. Accept instinctiv. Iar bucuriile mele îmi sînt date tocmai de faptul că ulterior, văd că instinctele mele sînt corecte, că funcționează, că nu mă înșel. De cînd eram impresar, am avut instinctul de-a citi oamenii. Fără să știu nimic despre ei, am simțit cînd cineva era plin, cînd cineva promitea. Asta este cu siguranță, o calitate a mea, să văd oamenii, chiar fără să-i cunosc.

Toți artiștii au cîntat gratis pentru unul care nu le mai putea oferi nimic

Ați avut puțini prieteni, dar puternici. Cînd ați fost dat afară de la Școala Sportivă, ca antrenor de tenis, din pricina dosarului dumneavoastră, generalul unității militare pe care o antrenați v-a păstrat totuși pe post pînă ați plecat din țară. Ați știut să vă apropiați de oameni puternici?

Cred că și asta e o trăsătură personală, a mea. Și după ce-am plecat din România m-am apropiat de oamenii puternici. De exemplu, am o apreciere personală, prin convorbirile pe care le-am purtat, pentru Ion Iliescu. Am vrut să vorbesc cu el, despre ce-a fost în ’89. Mi-a spus că el crede că a salvat țara de la un război civil, că uciderea lui Ceușescu, așa, în grabă și fără un proces adecvat, a fost necesară fiindcă, după părerea lui, altfel ar fi murit mulți alții. L-am înțeles. Am rămas fidel față de acest om, cu un mare semn de întrebare – Mineriada. Mi-a spus că n-a avut curajul să cheme forțele de ordine, miliția și că i-a venit ideea să lase poporul să facă ordine. Ei, poporul a făcut ordine, dar pecetea asta i-a rămas. Pentru mine, istoria României este foarte palpitantă. Mă simt enorm atras de lucrurile care s-au petrecut aici. Soția mea îmi spune: „ești așa de unilateral în ce citești!” Acum sînt fascinat de Boia. Așa de mult îmi doresc să-l fi putut cunoaște pe omul ăsta, care mi-a stîrnit un mare respect și admirație. E atît de interesant cum s-a născut legionarismul, care, în matricea sa inițială avea intenții pure. Sînt fascinat de soarta utopiilor, a ceea ce se naște pur și exact această puritate distruge oamenii cînd se încearcă integrarea ei în realitate. Românii sînt atît de inteligenți! Și asta e un fapt! Soția mea, care este din Elveția, pînă și ea a înțeles că românii sînt speciali prin spiritul lor inovator, prin creativitatea lor! Desigur, sînt calități din care nu facem nimic – ne transformam creativitatea în capacitatea de-a improviza. Sînt acum fascinat de personalitatea lui Carol al II-lea, care a fost așa de diferit de Mihăiță al nostru. Am primit la un moment dat o distincție regală și-am avut ocazia să vorbesc cu regele Mihai. M-a deprimat! Dar așa m-a deprimat!- prin tot ce nu a spus. E o comoară a istoriei – i-a cunoscut pe Roosewelt, pe Stalin, pe Churchill. Te aștepți la altceva de la el!

Ați fost vreodată gelos pe artiști?

Da! Cînd eram impresar. Am fost gelos pe artiștii care nu m-au ales și s-au dus la alții. Am luptat împotriva altor impresari, cu îndărătnicie și ură! Însă artiștii m-au iubit și mă iubesc. Asta am constatat-o în seara aceea de 26 iunie cînd s-a făcut gala de adio. Și toți artiștii de acolo au venit și-au cîntat gratis pentru unul care nu le mai putea oferi nimic, pentru unul care s-a dus într-un pensionar.

Atît de tîrziu v-ați dat seama că există și oameni care vă iubesc?

Ei, bine, atunci am primit convingerea definitivă și totală. Dar și săptămîna trecută, în Germania, această cîntăreață care este un fel de Callas din zilele noastre, a primit un premiu important ultra-mediatizat. Ei, și pe cine au chemat să vorbească acolo? Pe mine! Și-am făcut-o cu mare bucurie că m-au ales pe mine.

Vorbiți de parcă v-ați demonstra dumneavoastră înșivă că există și oameni care vă apreciază. Spuneți că „v-au ținut”, „v-au suportat mai mult decît pe oricine altcineva”, „v-au ales”. Ce credeți despre dumneavoastră de aveți atîta nevoie să vă confirmați că nu sînteți un om urît de ceialți?

Bine, asta e observația dumneavoastră și dacă eu simt că-i așa, atunci e-așa. De ce e așa? Asta nu pot să spun. Probabil că vine din lipsa de-a fi iubit.

Cînd un elev al Școlii Germane m-a bătut în fața casei, s-a născut în mine o „disonanță”‎

După ce ați fost dat afară din facultate, ați devenit antrenor de ‎tenis în pantalonii de frac ai tatălui dumneavoastră. Păreți să vă fi bucurat de viața pe care-ați avut-o.

Am scris două cărți despre viața mea. Prima, probabil că cea mai importantă, „De la Timișoara, ‎la Viena”, reeditată de Cuvîntul, e concepută acum 12 ani. Am scris-o fiindcă la un moment ‎dat, am simțit nevoia să pun în ordine întîmplările prin care am trecut, pentru mine.‎ Iar a doua carte, „Spuse, trăite, dorite”, e foarte diferită de prima, pentru că pe aceasta din urmă am scris-o după ce m-am retras din funcție și m-am simțit mai liber. . Asta și fiindcă pe prima am scris-o fiind încă în funcție. Iar aceasta, a doua carte, cînd Iașul ‎mi-a sugerat s-o scriu și am făcut-o în jumătate de an, e concepută după ce m-am retras.‎ În fine, în prima carte am povestit această tinerețe a mea, care n-a fost chiar ‎atît de fericită și luminoasă cum ziceați că vă pare.‎

Dar spuneați, totuși, că vă plăcea ce trăiați – tenisul, orele particulare de muzică. În timpul ‎facultății v-ați îmbolnăvit de meningită și tot învățați pentru examene. De ce nu vă prezentați ‎‎întîmplările vieții ca pe niște drame?‎

Atunci cînd m-am îmbolnăvit de meningită am dramatizat faptul că învățam și…‎

Tatăl dumneavoastră nu v-a spus că urma să fiți exmatriculat și învățați degeaba.‎

Așa e. Și-am mai dramatizat întîmplarea de la opt ani.

Cînd un elev de la școala Germană v-a bătut măr cu-o bîtă, chiar în față casei, fiindcă știa că ‎sînteți evreu.‎

Ei bine, acea bătaie a produs o rană. În carte, am scris că a născut o „disonanță”. Bine, poate ‎că „disonanță” e un cuvînt prea blajin.

„Blajin” vorbiți despre tot ce-a fost negativ. V-ați ferit de suferință?‎

Nu.

Ați vrut să credeți în potențialul formativ al „încercărilor”?‎

Da.

V-a înfuriat faptul că după ce-ați fost bătut, tatăl dumneavoastră nu i-a cerut socoteală ‎bătăușului, că nu a spus „nu”?‎

N-am înțeles. Dar nu te superi în mod conștient, la opt, nouă ani, pentru ce a făcut sau n-a făcut ‎un părinte.‎

În tinerețe ați apreciat oamenii care au știut să spună „nu”. Vă amintiți foarte bine discursul ‎colegului Dărăban, din ’56, cînd studenții timișoreni au criticat socialismul. Apoi vi-l amintiți foarte ‎bine și pe profesorul Argheriade, de la Institutul de Matematică și Fizică, care, după ce primise ordin ‎să vă pice, fiindcă nu mai „aveați voie” să studiați, a refuzat să se supună sarcinilor de partid.

Am un respect deosebit pentru oamenii cu o verticalitate din a cărei pricină au avut ‎dezavantaje în viață. Îi prețuiesc pe cei care sînt conștienți că demnitatea lor îi expune pericolului și ‎totuși nu renunță la principiile lor. Dar, pe de altă parte, nu sînt de acord că oamenii s-ar fi născut ca ‎să fie disidenți sau eroi. Eu sînt convins că oamenii s-au născut ca să supraviețuiască.