Viața ca o mirungere

Ca niște cărți fără coperte, dar cu paginile încă ne­tăiate, oamenii stau cuminți și tăcuți, înfășurați în ce­ața unor cearșafuri ușoare. La început, o vor minți. În legătură cu tot. Dacă au fost abandonați, îi vor spu­ne că rudele îi sufocă. Dacă în preajmă li s-a țesut pla­sa de siguranță din grijile tuturor, ei tot vor simți go­lul și, cu frică să-ncerce o mare cu degetul, îi vor zi­ce că-s singuri. Ea va părea că îi crede. A învățat că încrederea nu se pretinde. Nici nu se cîștigă. Se a­dul­mecă și se prinde, ca firele rădăcinilor, de un bul­b. Așa e pe secția de Îngrijiri Paliative, a spitalului din Bacău, unde ea însăși se împlinește. „Ai zice că-s morbidă, nu?” Întrebarea e ca un ecou întors pe dinăuntru, să înzdrăvenească o credință în destin. „De fiecare dată viața m-a purtat exact spre domeniul în care mă pot dezvolta și mai mult”, iar vocea lui Tony e apăsată. Să nu încapă îndoială. E asistentă socială aici și trăiește precum mercurul într-un termometru, alergînd pe urma vieții celor din preajmă. Ea însăși nu și-a primit șansele decît atunci cînd ar fi trebuit să nu aibă niciuna. „M-am născut să fac asta”, îmi spune, fiindcă povestea ei a învelit-o, venind înspre ea de dinafară. „Ar fi trebuit să bat mingea pe maidan. Dar oamenii au avut încredere în mine fără să aibă vreun motiv, cînd nimic, dar absolut nimic nu mă recomanda!” Și așa s-a descoperit pe ea însăși, femeia care deschide oamenii înspre propria lor viață. Fiindcă viața se termină mereu mai tîrziu decît își dau seama cei care o trăiesc.

Privește adînc și simte electrizant. „Văd în fiecare zi durere, mizerie u­ma­­nă, moarte… De aici nu se ridică ni­me­­ni. N-o să-l văd pe bătrînelul de ca­re am grijă acum, sărindu-mi în brațe pes­te cinci ani, voios și fericit!”. Vocea ei zdre­lește tăcerea de pîslă de pe corido­rul secției de Îngrijiri Paliative, ca un pa­har de șampanie ciocnit într-o seară de Anul Nou. „Aici mă simt, culmea, mai mulțumită cu mine decît în celela­lte locuri unde am fost. Fiindcă aici lu­crez numai cu oamenii necăjiți. Ei sînt aici, au nevoie de mine. Nu pot să-i las să sufere fiindcă n-o să-i mai văd după aceea”. Tony se îmbujorează. Numele ei e Antonia, dar copiii din orfelinatele de ca­re s-a îngrijit cîndva, au botezat-o cal­­d, cu un nume decupat din desene a­ni­ma­­­te.

„Față de oamenii necăjiți de la pa­lia­ție mă simt mai responsabilă decît fa­ță de familia mea. Poate pentru că ei nu sînt ca cei din familie, să îi găsesc cînd vreau și oricînd. Față de ei simt că tre­­buie să fac chiar totul în clipa în ca­re îi în­tîlnesc. Pur și simplu simt că aici to­tul, totul contează. Și dacă acasă, ai mei mai pot aștepta, oamenii de aici, nu.” Îi tre­mură vocea preț de-o secundă, dar nu-și ascunde privirea, nici nu-și tăinuiește cu­vintele, ci doar le domolește. „Știi, pe cît sînt eu de comunicativă aici și mă vezi că vorbesc cu toată lumea, pe atît sînt de mută acasă. Tatăl meu a murit și nu am apucat să-i spun tot ce-aveam de spus.” Afară e frig, dar Tony nu tre­mu­ră sub lumina felinarului din fața sec­ției. Are, parcă, în ea, ceva radioactiv.

Primul hazard

„Da’ să știți că eu nu am studii su­pe­rioare. Vă spun de la început ca să nu vă încurcați cu mine degeaba.” Nici mă­car numărul de telefon la care fusese con­tactată nu era al ei, ci al unei ve­ci­ne. „Ce-ați făcut la viața dumneavoastră?”, a întrebat-o. În brațele ei, bebelușul se tot foia. „Am bătut mingea pe maidan”, i-a răspuns. „Bine, atunci completați, vă rog, testul ăsta” și i-a întins o foaie de exami­­nare. Noroc că avea niște covrigei la ea. Copilul a primit inelele în care să-și îm­pletească degetele în joacă și n-a simțit că mama sa, ținîndu-l în brațe, se în­de­let­nicește cu altceva. Așa că n-a plîns. Tre­cuseră doi ani de la Revoluție și o fun­dație britanică tocmai își deschidea o filială în Bacău. Specialiștii lor vo­ia­u să lucreze cu proaspetele făpturi de ca­re auziseră că s-au sălbăticit în orfeli­natele și leagănele comuniste. Aveau ne­voie de „lucrători sociali”. Într-o di­mi­neață, o prietenă s-a apucat să-i vorbea­scă Antoniei cu atîta patos despre en­glezii ăștia, c-a devenit curioasă. „Vre­au și eu să-i văd”, și-a zis. „N-are ce strica dacă trimit și eu un CV”. Doar că CV-ul ei era gol. În timpul comunismu­lui, fusese baschetbalistă – angajată, dar numai formal, într-o fabrică. Iar Re­vo­luția a prins-o însărcinată, așa că du­pă un an a fost disponibilizată. Și a tre­cut încă un an în care nu făcuse ni­mic. Era sigură că n-o s-o cheme ni­me­ni fiindcă, zdravănă la minte, știa că foaia al­bă nu ispitește angajatorii, la fel ca fe­cioarele, inorogii. „Antonia, te-a sunat o femeie”, a năvălit după o săptămînă ve­cina al cărei număr îl notase în sec­ți­­unea „contact”. Ea putuse trăi pînă a­tun­ci fără telefon și fără oameni care să ai­bă nevoie de ea „imediat”.

Știa locul și ora la care avea să-și în­­tîlnească englezii. Dar n-avea cu ci­ne să-și lase copilul. În brațe cu el, aș­tep­ta să fie primită în biroul de evaluare. „Ce-oi fi căutînd eu aici, cînd n-am ni­ci în clin, nici în mînecă?”, își spunea, su­­fo­cată de marea de oameni atrasă ca de lu­na plină. „Dar dacă tot am ajuns, mă­car să stau să văd despre ce e vorba”, se îmbărbăta singură, fără să știe că as­ta-i va fi mantra care-i va descleșta de fie­ca­re dată, destinul. „Le-a plăcut foarte mult c-am știut să-mi liniștesc copilul în timp ce mă concentram la altceva. Așa a început totul. A fost, nici nu știu cum să-i zic – noroc chior, sau destin, sau ceasul bun. Fiindcă eu n-aș fi avut nici o șansă să lucrez în domeniul ăsta. Dar am ajuns să lucrez aici și așa m-am des­coperit pe mine însămi. Tot ce știu acum despre mine și tot ce mă îmbogățește am aflat din întîmplare, cînd oamenii au avut încredere în mine, fără nici un mo­tiv și m-au ales cînd nimic nu mă recoman­da.”

A devenit „mamă-cheie” pentru doi copii de la orfelinat, pe care îi învăța să iubească. „Pe-al nostru îl duci la bu­nici și pe ăștia îi iei acasă, nu?”, rîdea so­țul ei văzînd-o cum tremură de e­mo­ți­e la gîndul că urmează o seară în fa­milie cu micuții lîngă care a descoperit „cea mai minunată perioadă din viața me­a, cînd mi-am dat seama că am talen­tul ăsta, de-a comunica ușor”. Nu știa să îl aibă. De cînd se căsătorise, tăcerea a fost cea care i-a îmbălsămat viața, lim­pe­zind-o ca o crustă pe-o rană ce-a­du­ce amorțirea în locul durerii. Prin tăcere s-a dezlipit de familia în care s-a născut. A­vea să treacă mult timp pînă cînd o să smul­gă pojghița asta, ca să privească din nou, pentru ultima dată, direct în car­ne.

Printre suflete moarte

„Nu vă supărați, dar cine sînteți și ce faceți”, i se întîmplă adesea să-i în­tre­be cu glas potolit pe necunoscuții ca­re invadează saloanele, încîlcindu-se ca un ciorchine hrăpăreț în jurul patului unui bolnav. De cele mai multe ori sînt notari ori juriști aduși de cei care ră­mîn să-și continue viața și se grăbesc să nu piardă ciubucul unei morți a­nun­ța­te. Uneori, omul care se scurge din pro­priul trup vrea să-și pună în ordine via­ța și moștenirea. De multe ori însă, i­nima i se zbate între coaste ca într-o co­li­vie protectoare și fiindcă a fost luat pe neanunțate de cohorta pretențiilor testa­mentare, aproape c-aude în min­te: „gră­bește-te să mori”. Atunci, curat și moa­le, Tony schimbă scenariul. Ia a­su­pra ei, ca un duhovnic de ocazie, pă­ca­te­le bolnavilor și furiile celor sănătoși. „Îmi povestesc ce om de nimic a fost pa­cientul la viața lui și se plîng că și a­șa fac prea mult pentru el, fiindcă-și ră­pe­sc din timp să-l viziteze, cu toate că n-ar merita.” Nu le dă niciodată lecții. „Le spun numai că măcar ultima parte a vieții merită și unii și alții s-o trăiască îm­preună. Le atrag atenția că ei sînt pu­ternici și sănătoși și nu e moral să pe­depsești un om slab și nu e obligatoriu să ofere numai cît li s-a oferit, sau, dim­­potrivă chiar, să obțină acum o recompensă pentru cît au suferit.” Tony e me­sagerul luminilor. Pe cei din salon, îi liniștește povestindu-le de dragul ru­de­lor care, deși n-o arată, sînt cu sufletul alături de ei. Familiilor, le strînge mîi­nile și le deschide ochii spre-o taină: cum prinde sens viața în preajma morții, ca mie­zul copt al unui strugure stînd să spar­gă pielea subțire ce-l ține să nu curgă.

Un telefon a zgîriat zilele trecute îm­păcarea tuturor. S-a crucit asistentul: „Cum, doamnă, să chemați ambulanța pentru paliație? Ambulanța e pen­tru urgențe!” Tony mestecă și acum în­tîmplarea. Omul fusese trimis acasă cu o zi înainte. „Și n-au vrut să aibă grijă de el nici măcar o zi, jumătate! L-au tri­mis înapoi, de unde l-au luat, în spital. Dar chiar așa să fie de comozi, să cheme am­bulanța ca să nu dea bani pe un ta­xi?!” A învățat să înoate în mîzga oamenilor fă­ră să se scîrbească, chiar dacă se re­vol­tă. Își amintește și-acum un alt telefon din miezul nopții. Rabinul cio­că­nea cu vocea-i răspicată în receptor despre le­gi importante pe care trebuie să le res­pecte. Bătrînul evreu care murise la ora șap­te seara treabuia îngropat, după da­ti­nă, pînă la primul răsărit. Nu avea timp să aștepte să fie semnate toate actele, ca taina să se săvîrșeasca. Tony s-a trezit cu noaptea în cap și la șapte dimineața a fo­st în spital, bătînd la toate ușile, să strîn­gă semnăturile pînă să se-ncălzească lu­mina de soare. La nouă, se pecetluia în­mormîntarea. „Oamenii pot să aibă în­credere-n noi fiindcă fiecare e în sta­re, dacă trebuie, să vină și să stea peste pro­gram. Așa arătăm că sîntem oameni, nu roboți, pe care-i bagi în priză șapte ore pe zi și, în afară de scriptul lor, altceva nu pricep și nu înțeleg”, se zbîrlește deo­dată Tony.

Celelalte hazarde

Trecuseră vreo doi ani de cînd se bu­cura învățînd să deștepte iubirea în su­fletul copiilor rămași de pripas. Dar or­ganizația se afla în pericol să se în­chi­dă. Tocmai atunci se scotea un post de asistent social la spital, pentru co­pi­ii infectați cu HIV. Dar era musai pen­tru candidați să aibă studii superioare. Din nou și-a trimis CV-ul. Din nou și-a scos din cap că ar putea s-o cheme ci­ne­va. Din nou, a fost chemată. O mare de oameni îi tulburau iarăși emoțiile, pî­nă a aflat că numai trei dintre ei se a­fla­u acolo pentru postul acela. Ceilalți vo­iau să fie informaticieni. Încă se mai vorbea despre SIDA ca de-o pedeapsă divină. „Mi-am pus placa: să știți că n-am studii superioare”. A fost aleasă pentru spi­rit și aptitudini. „M-am atașat de co­piii cu HIV de aici, nemaipomenit de mult. Dacă-ți poți închipui, atunci, erau copii. Ei bine, cei care acum sînt ti­ne­ri, trec pe aici și-mi sar în brațe. Nu cred să existe o bucurie mai mare decît asta”, îmi spune și se luminează la față.

Într-o zi, după ce a ieșit de la servi­ciu, a luat mașina fiului ei și-a mers la țară. Cu toții se rugau de tatăl său, care vo­ia numaidecît să se stingă fără să va­dă halatele albe. „Te rog să te îmbraci că n-am venit pînă aici degeaba, cu ma­și­na! Mergi la Spital! Punct.”, i-a răs­pi­cat, iar el s-a îmbrăcat, cuminte, a mers la spi­tal și a murit acolo. „Atunci a fost pri­ma oară cînd m-am întors acasă după mul­ți ani de zile.” Tony prinde ceva de lumînare în voce, înmuindu-se fără, to­tuși, să se topească. Ar fi vrut să-i spu­nă ce intense erau momentele în care ră­mî­­neau împreună, pe balcon, la o ți­ga­ră și cît de mult se simțea atunci copilul lui. De asta, cînd în spital s-au făcut re­­­organizări interne și a început lucreze ca statisticean și călăuză pe coridoarele sufletești înțărcuite de îngrijirile paliati­ve, a simțit din nou mîna destinului.

„De cînd sînt statistician, adică de trei ani, am învățat enorm. Fiindcă pro­gramul de statistică îți arată de cîte ori a fost internat, la ce intervale, pentru ce a­nume și ce fel de tratamente i s-au dat. Po­­ți reconstitui o viață întreagă numai ui­­­tîndu-te la datele astea. Poți spune da­­că e deprimat, dacă e singur. Mi se pa­­re că e ca o muncă de detectiv. Mă fas­cinează!”, se aprinde Tony, iarăși, fe­ri­cită că hrănindu-i pe cei istoviți suf­le­teș­te ori trupește, se hrănește pe ea. Știe c-a primit mereu încrederea altora îm­pa­chetată-n hazard. Numai asta a condus-o spre ea însăși. Altfel, ar fi bătut min­gea pe maidan.

Nu demult a fost internat pe secție un bătrîn. A mințit-o că se duce să-și ri­dice pensia, dar nici buletin nu avea. „Cum să-l cert cînd îl vedeam că se ui­tă la mine cu ochii ăia în lacrimi și e atît de firav? Nu mă supăr cînd sînt mințită. Ai­ci, toți fac asta. Au fost nevoiți să în­vețe să mintă ca să se protejeze și le-a intrat în sînge, ca un instinct de auto-apărare.” Bătrînul nu voia să afle cineva că trăiește pe străzi.

Oana OLARIU