Portativ al Europei îndoliate

La vîrsta de trei ani de zile, Oskar Matzerath a încetat în mod deliberat să mai crească, ca reacție împotriva unei lumi atît de haotice și superficia­le, pe care o analizează cu o profunzi­me covîrșitoare zilnic, în magazi­nul părinților lui. O metaforă a răz­bo­iului, prin arta șchioapă, slută, ca­re îngroapă cititorul într-un ames­tec fin de curiozitate și dezgust, a unui pro­tagonist împreună cu Toba sa de tinichea, care dă și titlul cărții. O po­vestire cu ritm amețitor, ițe încurca­te și sensuri aidoma povestitorului, ca­re se alătură unei societăți de pitici, exclusiviste, pînă cînd interesele îl duc în locuri tot mai îndepărtate, ca să-l trimită înapoi. La fel de îndă­rătnic, de năbădăios, de închis în pro­priile simțăminte.

Personajul lui Günter Grass se naște în orașul Danzig, la granița din­tre Germania nazistă și Polonia, astăzi Gdansk, și-și istorisește viața din patul spitalului psihiatric, unde a fost închis pentru o crimă comisă prezumptiv. De altfel, prezumpția este un motiv care urmărește fiecare fir al poveștii în parte, întocmai ca o umbră parcă prea mare: nesiguranța tatălui biologic, a fiicei despre care nu știe dacă este a lui sau a unuia din­tre presupușii tați.

Nici vocea de care Oskar este atît de mîndru Grass nu o gîndește melodioasă ori artistică, ci foarte în­țepătoare, deranjantă. Iar el, acest po­­vestitor în care nu ne putem pune prea mare încredere, sparge sticlele clădirilor cu țipetele lui ascuțite, o a­mintire a pogromului Nopții de Cri­s­­tal din noiembrie 1938. Își ia, de-a lungul cărții, toate metehnele războiului trăit și le poartă ca pe pro­priile firi, din care își țese o personalitate – plină de contradicții, de întrebări fără răspuns și de durere cu care nu ar putea, sub nici un chip, să empatizeze. Își recunoaște slăbi­ciu­nile și le îmbrățișează, aidoma buni­cii care, pe rînd, rotea cele cinci fus­te pe care le purta odată, cîte una pen­tru fiecare zi. Cînd soarele îi făcea curaj pentru o nouă dimineață, bunica lua fusta de la vedere și și-o lipea de trup, în timp ce rîndul următoarei venise să strălucească în razele zi­le­lor lungi de vară.

Livia RUSU