Mai avem nevoie și de Teatru

Începînd cu acest an universitar și odată cu deschiderea stagiunilor de la Operă și Teatru, Ia­șul Cultural a început să învie de printre gropi, ruine și manifestări underground. Sala Mare, a Teatrului Na­țio­nal „Vasile Alec­sand­ri”, proaspăt redeschisă după ce a stat în hi­ber­narea renovărilor preț de șase ani, cheamă oa­me­nii să se lepede de straiele rutinei și să fie pro­tagoniștii unei trăiri artistice sofisticate mă­car cîteva ore pe săptămînă. Faptul că re­gizorul Andrei Șerban a ales Iașul pentru a monta în pre­mieră în România spectacolul In­diile Ga­lan­te, marchează un moment care are po­ten­ția­lul de a restabili prestigiul interbelic al Tea­tru­lui, cu impetuozitatea sa barocă, acordată du­pă stilul rococo.

Seria de premiere de joi, vineri și du­mi­ni­că, ordonate într-un triptic sugestiv, ne arată că Iașul este în măsură să găzduiască un spectacol ar­tistic care să mobilizeze mai bine de o sută de balerini, soprane, baritoni, muzicieni și co­riști laolaltă, într-o alegorie de peste patru sute de costume și să mai și țintuiască pe scaunele fas­cinației spectatorii mai bine de trei ore pentru a privi o operă „grea și necunoscută”. „Nu se putea găsi o ocazie mai nimerită pentru a ce­lebra muzica și teatrul în această simbolică sală ie­șeană, splendid renovată, decît această ca­po­do­peră festivă”, stau scrise cuvintele lui An­drei Șerban pe libretul manifestării. Indiile Ga­lan­­te nu a fost un spectacol pentru privitorii secolului al XXI-lea, obișnuiți cu piese la bar sau în Sala Studio, ci pentru unii care visează să ajungă măcar o dată la Opera din Viena sau O­pe­ra „Garnier” din Paris. Pentru cei în­se­tați să respire simboluri ale vieții, ale dra­gostei și ale morții, lansate printr-o explozie de culori și semnificații, într-o gamă majoră. Dar și pentru cei „speriați” că opera e o pretențiozi­ta­te de neînțeles pentru cei fără prea multă carte. Vi­ziunea a lui Andrei Șerban este de o am­ploa­re ce întrece orice așteptări. Sub fiecare foa­­ie din creația sa se găsește o culoare care poate fi per­cepută cu i­ni­ma.

Pesemne că era latentă în acest tîrg al Ie­și­lor o sete de frumos în oamenii lui gri, o aplecare spre a petrece festiv și o sete de-a simți ra­finat cînd văd maiestuos. Și universitățile ie­șe­ne au simțit acest lucru, poate uitat, sau de­cla­rat a fi pierdut. De la deschiderea fastu­oa­să a Me­di­ci­nei pînă la Zilele Universității Teh­­ni­ce „Gheorghe Asachi”, a plutit în aer un spirit ceremonios, la granița solemnității academice cu festivismul. Sîmbăta aceasta, Politehnica și-a proiectat viața și istoria pe clădirea principală a Teatrului Național, iar profesorii și studenții s-au desfătat cu deliciul „Iașilor în carnaval”. În premieră, tehnica și arta s-au îmbrățișat cu grație, spre încîntarea tuturor.

Opera și teatrul sînt menite să reinves­teas­că oamenii cu ce au mai frumos în ei decît ei înșiși, la fel cum eleganța exterioară o mo­de­lea­­ză pe cea interioară, hrănind și spiritul și ne­vo­ia oamenilor de vizibilitate în același timp. A­șa că e un lucru bun că reîntregirile și săr­bă­to­rile se îmbracă în robe sau poartă broșe so­fis­ticate la reverul paltoanelor. În atîta noroi academic și în plină campanie electorală, se sim­țea nevoia de o strălucire artistică ce să spele gîndurile ieșenilor cu încrederea că mai există via­ță și dincolo de încrîncenare.

Laura PĂULEȚ