Muzică pe ritmul mamei

„Codruța tocmai s-a întors de la un festival – concurs internațional un­de a obținut premiul I. Vă trimit cî­te­va cuvinte despre spectacol și o po­ză de acolo.” Un e-mail cu o po­ză atașată, ambele trimise la toate pu­blicațiile din Botoșani și din preajmă, de fiecare dată cînd Codruța coboa­ră de pe scenă cu un premiu, de du­pă care iese un cap mic, greu de ob­ser­vat dintre buchetele mari de flori pe care le primește. Mama e mereu în spatele scenei, cu mîinile împreu­na­te pe care le scapă și ea într-un șir lung de bătăi din palme, după ce fe­tița rostește ultimul vers din cîntec.

Codruța îmi zîmbește și recunoaș­te că nu ar fi ajuns în fața a mii de oa­meni dacă mama ei nu și-ar fi dorit asta. „Am început banal, cu un cîn­tec la grădiniță, și de atunci, ea a vrut să mă vadă pe cele mai mari scene din țară și chiar din lume.” Și astfel, doamna Barariu e mereu în cău­ta­re de sponsorizări pentru ca fiica sa să poată fi prezentă la concursuri sau evenimente. „E la fel ca în compa­ra­ția cu 99% muncă și 1% talent, un­de eu sînt acel mic 1%, iar mama restul. Adică aproape tot”, îmi spu­ne adolescenta care a adunat premii că­rora nu le mai știe numărul și care a avut ocazia să parcurgă zeci de mii de kilometri spre alte țări unde nu ar fi visat vreodată c-ar ajunge.

Cu toate acestea, Codruța sus­ți­ne că muzica este doar o pasiune. Acum este elevă la Liceul Teoretic „Ni­co­lae Iorga” din Botoșani, pro­filul știi­nțe sociale, iar în trecut a fost e­le­vă a Liceului de Artă „Ște­fan Lu­chi­an”, unde a studiat flautul și un­de continuă lecțiile de canto clasic. „Am preferat să încerc și un liceu nor­mal, cu un profil umanist pentru că am ajuns să simt asta ca o provocare. Să fac două sau mai multe lu­cruri care nu au nici o legătură și ca­re astfel devin mai greu de reali­zat”, chicotește micuța blonda făcînd oc­hii mari a convingere. Se vede mai de­gra­bă studentă la Facultatea de Drept decît o mare artistă, furînd puțin timp pentru repetiții la o nouă melodie.

Cea mai mare provocare pe ca­re Codruța a resimțit-o a fost perioada în care s-a pregătit la București, alături de muzicianul Adrian Dami­nescu, după ce a remarcat-o la concursul „Glasul speranțelor” de la Te­chirghiol, din anul 2011. „Mi-a dat nota zece și mi-a propus să fiu ele­va lui. Nu am mai putut să continui din cauza distanței prea mari, însă aco­lo am învățat despre perfecțiunea în mu­zică”. Perfecțiune ale cărei elemen­te țin de poziția corectă pe scenă, dic­ție și diferite tehnici vocale pe care fa­ta le-a putut desprinde din camera mi­că, plină de aparatură, microfoane și bo­xe și să le aducă pînă în Moldova. Deși abia a împlinit 14 ani, Codru­ța reușește să îmbine „ritmul muzicii cu ritmul alert al vieții zilnice” și cre­de că a ajuns să exceleze în amîndouă. Mai are o singură dorință: să îi arate mamei că eforturile pe care le-a făcut n-au fost în zadar și să ajun­gă să-i mulțumească de pe ma­rile sce­ne internaționale unde ea a vă­zut-o încă de la grădiniță.

Mădălina OLARIU