Arta de a avea mereu dreptate
Povești fără timbru 3 decembrie 2012 Niciun comentariu la Arta de a avea mereu dreptate 56Dan Cristea crede că, de foarte multe ori, românii nu știu să aibă succes. Pentru că nu avem exercițiul succesului, iar atunci cînd se întîmplă să obținem ceva la care am visat și pentru care am luptat atît de mult, în loc să ne bucurăm sîntem mai degrabă stingheri. Atunci cînd a cîștigat campionatul mondial de dezbateri, spune că nici el nu a știut cum să gestioneze momentul. Nu a înțeles nici fascinația presei pentru orice sună a fi de talie mondială, fiindcă pînă atunci nimeni nu l-a sunat ca să-l felicite măcar pentru rezultatele internaționale bune. Acum după trei ani de zile, a renunțat la dezbateri. Dar pentru că lupta cu argumentele i-a rămas în sînge, și-a mutat pledoaria într-o sală de judecată, iar juriul s-a tranformat cu adevărat în instanță.
Cînd am participat prima oară la turneul de la Oxford, cîștigasem deja două naționale. Mă gîndeam că dacă nu venim acasă cu locul întîi, măcar finala să fie. Am luat locul 102 din 130 de echipe.
Își dă jos cravata și sacoul, ia o gură de cafea și, cu răbdarea celui care se așază să privească un film foarte lung, îmi spune că școala generală a făcut-o în Cluj. „La liceul Gheorghe Șincai, la clasa specială de bilingv engleză”. Din tonul ușor apăsat, cuvintele amintesc și acum de mîndria zilelor în care matematica o învăța, de cîteva ori pe săptămînă, în limba engleză. „Pentru vremea de atunci era ceva complet nou și însemna foarte mult.” Au fost anii în care aveau în programă ore de conversație cu nativi americani, care i-au ajutat, pe el și pe colegii lui, să preia accentul. „Atunci unul din profesori a venit cu ideea să facem dezbateri în orele de conversație.” Și nu a durat foarte mult pînă cînd mai toți dascălii au început să preia această tehnică alternativă de predare.
Cînd era la liceu, un grup de studenți clujeni au avut ideea să organizeze și un club, iar, astfel, în clasa a X-a a început să dezbată mai organizat. Un an mai tîrziu, în clasa a XI-a, a cîștigat prima competiție națională. După regionala Transilvaniei, la care Dan ratase calificările pe echipe, avea cele mai bune rezultate în clasamentul individual. „Două colege se calificaseră, dar le lipsea un om. M-au luat să particip cu ele” (n.r.: în competițiile pentru elevi echipele sînt formate din cîte trei persoane, iar în cele pentru studenți din cîte două). Anul următor, povestea s-a repetat: meciuri bune în calificări, finală cîștigată. Au hotărît atunci să încerce și competiții internaționale. „Am ales Oxford-ul pur și simplu întîmplător, nu știam cît de importantă este. E ca și cînd ai fi pescar și alegi să mergi la un concurs în New York, doar pentru că-ți sună frumos. Așa, măreț.”
Împreună cu Nicoleta Lupea, colega lui de echipă, a renunțat la orice altceva pentru a avea timp să caute fonduri, fiindcă aveau nevoie de bani mulți ca să participe și să se susțină în Anglia. Pe lîngă asta, „problema a fost că nu eram pregătiți. Nu aveam antrenori, nu ne-a învățat nimeni. Mai mult, în loc să citim un «The Economist», noi umblam prin tot Clujul după finanțatori”. Iar umilința de a bate din ușă în ușă a fost urmată de umilința de a pierde meciuri în fața unor vorbitori de limbă engleză mai slabi decît ei. „Ne picase o temă pe liberalizarea comerțului, apoi ceva cu schimbarea admiterii în universitățile britanice. Iar cum pe vremea aia nu aveam Internet, nici nu eram deloc pregătiți.”
Privirea și-o ridică, ca aburii aromați care se înalță din ceașca cu cafea fierbinte pe care o are în față. „Acolo am văzut un meci de finală care m-a marcat. Se ținea în ceea ce ei numesc The Chamber, o cameră în Oxford renumită pentru dezbateri de obicei politice.” Acolo, vorbitorii controlau emoțiile sălii. „Nu văzuse, în viața lui, oameni care să facă valuri în fața unei idei bune și cu greu își imagina că ar putea să treacă ceea ce numește „testul amfiteatrului”. Un discurs în care toată sala să empatizeze cu tine. „Acolo este momentul în care te împlinești ca vorbitor.”
Aproape de abandon
Timp de cinci ani de zile, din 2003 pînă în 2008, am participat la mai puține turnee decît un student britanic într-un singur an. În timpul facultății, Dan a început să meargă tot mai rar la competiții. „Între timp mă angajasem și la TVR, bani suficienți nu aș fi avut oricum și eram destul de ocupat și cu facultatea. Îmi doream foarte mult să fac televiziune”, îmi zice. A fost, pe rînd, prezentator al Matinalului la TVR1 din București, apoi în Cluj. În cele din urmă, a ajuns să modereze, la TVR 2, emisiunea „Șansă și neșansă”. Rîdeau colegii de el, în glumă, „pentru că printre alte defecte de vorbire, eu sînt șîșîit, sîsîit, jîjîit. Iar numele emisiunii avea doi de ș și doi de s. Îmi spuneau că nici titlul nu pot să-l pronunț corect”.
În 2008, Dan era masterand al Facultății de Drept din Cluj, iar Nicoleta era în ultimul an. „Se termina. Și nu mai făcuserăm nimic de un an și jumătate.” Au decis, atunci, să își investească toți banii economisiți în ultimul lor an de dezbateri. Au participat la două turnee de pregătire, unul în Paris și unul în Amsterdam. „Dar ne loveam de aceeași problemă. Mai ales cu echipe de vorbitori care nu sînt nativi, arbitrii nu au răbdare. Că nu ai fluența lor, profunzimea lor. Și primele meciuri le pierdeam. Ni se tot repetau aceleași probleme. Noi conținutul îl aveam, citeam pe rupte. Dar nu eram pregătiți, nu reușeam să trecem de un anumit nivel”, îmi spune cu aceeași frustrare în ton care i-a făcut, cu ani în urmă, să-și dorească să renunțe. La Oxford, după al doilea meci din calificări, aveau un loc patru și un loc trei (n.r.: formatul de dezbatere este de cîte patru echipe, iar locul întîi pe dezbatere îl ia echipa cea mai convingătoare).
Nicoleta i-a spus, într-o pauză dintre meciuri, că e inutil, nu vor putea evolua și ar fi bine să renunțe. Au cîștigat meciul următor și, două zile mai tîrziu, finala Oxford-ului. „După asta au urmat europenele, cu același rezultat – locul întîi”, care este, pe lîngă mondiale, cealaltă mare competiție importantă. Împreună formează Hat-trick-ul, pe care nu reușise nimeni să le cîștige, pe toate trei, în același an. „Și nu spun povești. Nu se schimbase nimic spectaculos în motivația noastră nici în structura interioară. Pur și simplu lucrurile au început să meargă. Deodată.” Împreună cu meciuri foarte bune au venit arbitri foarte buni, care le dădeau feedback și de la care au învățat, progresiv, tot ce pierduseră în anii de muncă fără antrenor. În același an, la Yale, Dan a jucat finala. „Fiind competiție de nativi, nu se compara cu experiențele mele trecute. Mi-a plăcut meciul acela, atunci am simțit că se poate, că pot să fac ce-mi propun.” Tot atunci, Dan își trecea propriul test al amfiteatrului.
Rezultatul nu era evident
Presiunea era cu atît mai mare cu cît avansam la mondiale, pentru că nimeni nu mai făcuse Hat-trick-ul.
Înainte de mondiale, cînd era atît de important să găsească sponsori, directorul unei companii din Cluj le-a spus că el nu finanțează decît sporturi extreme. „Nico i-a spus că «dacă asta este condiția, noi putem să venim mîine îmbrăcați gros și cu schiuri»”, zice amuzat.
Nu se sfiește să ascundă zîmbetul larg cînd își amintește de competiția din 2009. „Mondialele nu se compară cu nimic altceva. Acolo îți joci viața de debater în cîteva secunde. Nimeni nu mai vrea să ridice săli în picioare, să debordeze de stil, fiecare concurent urmărește un joc tehnic corect, care să-l ducă în finală”, iar Dan se oprește brusc. „E frustrant să vrei performanță în dezbateri, ca român. Pentru că nu avem nici fondurile, nici pregătirea. În străinătate, există training-uri pentru orice problemă care poate apărea într-o competiție.”
Din partea categoriei de vorbitori de engleză ca a doua limbă, într-o duminică dimineață, Dan juca alături de Nico marea finală. Nu își amintește prea multe din ziua aceea. „Cînd joci împotriva unor vorbitori atît de fluenți trebuie să fie evident că ai cîștigat pentru ca votul să meargă de partea ta. După meci, balanța înclina spre noi, dar nu era foarte clar. Îmi mai amintesc numai că seara am auzit, la verdict, «cinci la patru pentru BBU».” BBU era prescurtarea Universității Babeș-Bolyai, pe care Nicoleta Lupea și Dan Cristea o reprezentau. „Tot ce-am simțit a fost un imens sentiment de ușurare.” Presiunea, apăsarea finalei creștea cu fiecare om pe care-l auzeau spunîndu-le că sînt aproape de Hat-trick, de performanța cea mai mare.
„În țară a fost tam-tam doar după mondiale. A fost incredibil, am făcut reclamă pentru Pepsi, am fost invitați la Garantat 100%. Dar nu am știut să gestionăm momentul foarte bine, pentru că nu eram pregătiți de cîștig. Trebuia să fi făcut ceva pentru vizibilitatea fenomenului”, și o umbră de regret acoperă vorbele lui Dan, întrerupte la răstimpuri de cîte un oftat. Ar fi dorit ca studenții și elevii care fac, astăzi, dezbateri, să nu mai aibă problemele pe care le-au avut ei. „Aș fi fost pregătit pentru eșec, în schimb. Deși, acum dacă mă gîndesc, nu știu cum aș fi trăit cu gîndul că aproape am cîștigat,” iar zîmbetul care îi luminează fața este al omului împăcat, împlinit. După acel meci, Dan și Nico au fost invitați să participe la un turneu al campionilor. „Am refuzat, am vrut să rămîn cu meciul de atunci, cu finala aia. ”
Avocatura, ca dezbatere
Mi-au spus că meseria de avocat nu este ca în filme, că este plictisitoare și monotonă. Dar tot ei îmi spuseseră și că nu pot cîștiga mondialele. Îl impresionau, cînd mergea la competiții, părinții care-și aduceau copiii să vadă finalele turneelor. Îi place, dincolo de relația apropiată părinte-copil, ideea de a-ți petrece dimineața de duminică văzînd așa un spectacol. I-ar fi plăcut la fel de mult ca și în România notorietatea dezbaterilor să crească.
Își amintește cum alte dăți se întreba cum reușesc marii vorbitori să pregătească un întreg caz, cu argumente atît de complexe, în doar cincisprezece minute. „Am rugat-o la un moment dat pe Nico, cînd eram mai mici, să-l întrebe pe unul din marii jucători ce face efectiv în timpul ăla. A venit înapoi și mi-a spus că «introducerea și încheierea». Atunci am crezut că tipul a trimis-o pe Nico la țigări, că nu a vrut să-i spună.” Rîde puternic și îmi spune că tîrziu a înțeles că așa este. Că temele din competiții se rezumă, de fapt, undeva la zece teme principiale, pe care atunci cînd le identifici și le înțelegi, îți este mult mai ușor să joci.
Astăzi, Dan Cristea este angajat la departamentul de litigii al unei agenții de avocatură. Îmi spune că avocatul, pentru el, este egal cu rezultatul ultimului proces. Își iubește meseria. Iar uneori, în sălile de judecată, tresare și se surprinde zîmbind, cînd de partea cealaltă aude un discurs structurat. „Tresar pentru că în meseria asta fiecare proces schimbă o viață, aici nu se joacă nimeni cu nimeni.” Găsește că fiecare proces este o finală de mondiale.
Livia RUSU
Adaugă un comentariu