Examen auto

Și-a pus ceasul mobilului să-l tre­zească la o oră la care de obicei încă mai bea în oraș. Azi s-a culcat devre­me, era obosit. Abia a ajuns acasă, la Roman, după zece ore la clasa a do­ua a trenului cu care a venit din celălalt capăt al țării, într-un compartiment aglo­merat cu bătrîni desculți, pentru că era cald. Și nu dormise nici înainte, ul­timele nopți le-a petrecut comple­tînd teste grilă.

De mîine va deveni șofer. E pre­gă­tit, a învățat, e gata să dea exame­nul. Nu e unul dintre visurile lui, nici mă­car nu a dorit asta în mod special. Dar și-a luat de curînd mașină, s-a ivit o ocazie, și e păcat s-o țină în parca­re. E gata, e pregătit. La patru de dimi­nea­ță, ceasul sună, după cum a rămas sta­bilit. Se trezește uimit. De obicei, cînd pleacă din Cluj, își uită întotdeauna în­cărcătorul și telefonul moare. Moa­re sec și enervant. Acum nu, sună ca un soldat silitor deșteptarea. Ce bine că a fost atent, azi e o zi importantă și nu pu­tea să și-o strice din cauza unui neno­ro­cit de încărcător. L-a pus în geantă cu mult înainte de a pleca, iar în gară a mai ve­rificat o dată și era tot acolo, cu­min­te.

Se ridică greu și, tocmai pentru că e liniștit, se așază la loc pentru încă ze­ce minute. Abia apoi coboară definitiv din pat. Merge încet de tot în bu­că­tă­rie. Nu-i e teamă să nu-i trezească pe-ai lui, așa merge el cînd e obosit. De mul­te ori, chiar și cînd nu e. Pune ca­fea­ua la fiert. Cît așteaptă, își dă părul lung pes­te cap de două, de trei ori, cu miș­cări drepte sus-jos, sus-jos, apoi îl strîn­ge la spate într-o coadă exemplară. E mîn­dru de părul lui. Cafeaua se varsă în foc, o dă deoparte, se frige. Nu în­ju­ră, taică-su e acasă, doar mormăie ceva ce nu înțelege nici el. Pune cafea într-o ca­nă, cea mai mare pe care o găsește, revine în cameră, ia cartea cu teste gri­lă și recapitulează. Zîmbește. „N-am mai recapitulat niciodată”. De data as­ta, însă, a învățat din timp. Zîmbește.

Deja e șase. E fresh, se simte bi­ne, e treaz de-a binelea. Dar nu e grăbit nici acum, se îmbracă tot lent, își pu­ne ciocatele alea bune, pe care le ține de cîțiva ani parcă pentru momentul ăs­ta. Și iese. Se oprește un pic în fața scă­rii, iar ochii i se umezesc. „Aici am crescut”, își spune, privind blocurile și tră­gînd aer în piept. Aici va deveni șo­fer. Aprinde o țigară și, cu pași siguri, por­nește spre Poliție. Intră imperial în curte, aruncă priviri sfidătoare tuturor, mai ales polițiștilor. Nu e timorat, a în­vățat, e gata, e pregătit.

Apare un subofițer, care începe să strige o listă. Ajunge la el. „Bule­ti­nul, vă rog…” Cîteva ore mai tîrziu, în tre­nul de întoarcere, trimite unui prie­ten următorul mesaj: „Zilele astea, galbe­nul bate roșu și examenul cu poliția nu-l iei dacă îți uiți buletinul acasă, poți fi tu și mama adjutantului”.

Răzvan CHIRUȚĂ