Cătălin Dorian Florescu: Sînt oameni ce au vizitat România cu romanele mele în buzunar

Pe Cătălin Dorian Florescu, românii și deopotrivă elvețienii l-ar putea numi ușor „unul dintr-ai noștri”. Mai ales atunci cînd răsfoiește paginile celui mai recent roman al său, la lansare, iar mai apoi, începe să citească. În glas îi vibrează tonalități germanice, dar le acoperă repede cu cîte-o serie de acorduri românești, pe care nu le-a uitat în cei 30 de ani petrecuți în afara granițelor, în Elveția. Deși acolo e cetățean cu drepturi depline, îi va rămîne mereu proaspătă în minte imaginea Timișoarei, de cînd avea 15 ani. Iar „Vremea minunilor”, „Drumul scurt spre casă”, „Maseurul orb”, „Zaira” sau „Jacob învață să iubească” poartă sub coperte apăsarea unor timpuri „ce ar trebui predate în școală”, despre neamuri și regimuri pe care nu mulți au avut răbdarea să le zgîndărească.

Cum v-a influen­țat studiul psihologiei modul de a visa?

Este o mare capcană cînd începi să visezi pe calapodul psihologic. Visele au realitatea lor și adevărul lor. Desigur, dacă ar fi să ne întoarcem la psihanaliză am pu­tea spune că le putem ghici, dar nu ne-am re­fe­ri la visele „visate” noaptea, ci la ca­pa­ci­tatea de a avea o fantezie abundentă, ca­re duce spre scriitură. Am încercat să păs­trez foarte clară delimitarea dintre psihologie și scris, să nu folosesc teorii psihologice. În cazul în care-aș face-o, s-ar vedea cusă­tu­ra și ar deveni un text artificial, iar un ro­man nu ar fi decît ilustrarea unei teorii. Încerc să las lucrul acesta deoparte, să scriu cu acea înțelepciune umană pe care-ar trebui să o avem toți pentru viață, pentru modul în care relaționăm. Ceea ce englezul numeș­te common sense (n.r. bun-simț). Acesta ar fi modul în care relaționez și în lecturile mele publice, unde nu mă ascund după o carte, ci încerc să interacționez cu publi­cul, deși în mare parte e un monolog. Dar unul care creează un mediu atît de plin, de dens, în imagini și gînduri.

Deci n-ați scălda literatura în apele psihologiei.

Nu, doar în cele pe care le cu­noaștem din Alice in Wonderland (n.r. Alice în Țara Minunilor). Este locul ca­re se deschide și de unde îmi și trag eroii de urechi și-i scot afară, prin puțul de apă fer­mecată. Ceea ce nu înseamnă neapărat că personajele trebuie să aibă contururi in­te­li­gibile, să te facă să pricepi că așa poate funcționa viața, și altfel nu. Găsesc, însă, că are mai mult de-a face c-un instinct bun pentru ce e real, pentru ce e logic în viață și nu pentru modul în care-ți structurezi ide­ile pe teoriile psihologice învățate la școa­lă.

Timp de șase ani ați lucrat ca psi­hoterapeut cu toxicodependenți. A avut întîlnirea cu aceștia vreun soi de ecou în ceea ce-ați scris pînă acum?

Am încercat să îi ajut, însă de­seori ei nu vor asta. Iar momentul în care spun „am nevoie de ajutor”, deja terapia e ajunsă spre final. Există în al doilea ro­man, „Drumul scurt spre casă”, personaje tinere care se droghează. De asemenea, sînt mulți bețivi în cărțile mele, spre exem­plu personajele secundare din „Zaira”. Aici e Zizi, cea care merge împreună cu be­ți­va­nii satului și bea și ea tot timpul. E o colo­ra­tu­ră, pentru că-mi sînt dragi. Sau poate pen­tru că reușesc să-și suporte ființa prin aceas­tă ultimă poartă, acest ultim zid care le-a mai rămas, de care se pot sprijini ca să uite.

Dacă aș fi renunțat la română, aș fi devenit un semi-mut

În cărțile dumnevoastră vor­biți despre un amestec de suferință la care se adaugă mizeria și barbaritatea, iar per­sonajele sînt dintre cele căzute, dar într-o căutare continuă a eului propriu. De ce există nevoia binelui salvator și a răscumpărării condiției umane prin iu­bire?

Pentru că omul are nevoie de optimism, de un mesaj pozitiv pentru a nu dispera. Îmi place să cred că și-n Coreea de Nord, un stat închis sub un sistem co­munist poate mai pervers decît toate cele pe care le-am întîlnit pînă acum, oamenii cred în bine și speră la acest bine, pentru că el va duce la forța revoluționară. Da­că-i iei omului această calitate el devine de­pre­siv, va învăța lipsa de speranță și că tot ce­ea ce face nu are nici un rezultat. Omul are nevoie de această vedere pozitivă pentru a trece prin viață, are nevoie de o iluzie, care uneori se concretizează. Așa e făcut spiritul uman, să gîndească binar. Cu personaje fericite, cărora nu li se întîmplă ni­mic rău și se simt bine în pielea lor, nu poți să scrii romane. Trebuie să existe un moment inițiator în viața unui personaj, cînd i se întîmplă ceva și e nevoie să trea­că printr-o probă, așa se deapănă firul unei povești.

De exemplu, în „Nazistul și frizerul”, autorul, Edgar Hilsenrath, vorbește des­pre un ucigaș în masă, Max Schulz, care omoară evrei cum alții omoară muștele și care ajunge în Germania și se dă drept evreu. Se lasă tatuat, cum erau cei de la Auschwitz, știe ebraica, pentru că priete­nul său, pe care l-a împușcat în spatele lagăru­lui, fusese evreu. Aici îți dai seama că, de fapt, empatizezi cu acest Max Schulz, ca­re se transformă în Itzik Finkelstein, un evreu în toată regula. Nu e un personaj cla­sic, iar să mergi 400 de pagini cu acest cri­minal e o mare artă. E un protagonist ca­re-i căzut tot timpul și nu urcă spre bine.

Ați menționat că în liceu ciu­leați mai tare urechile cînd intra în clasă pro­fesorul de limba engleză, fiind și cel ca­re v-a bătut pe umăr cînd i-ați arătat pri­me­le poezii, în timp ce profesorul de ger­mană nu era un bun pedagog. Cum ați ajuns totuși să vă dedați limbii acesteia din urmă?

Engleza era o limbă străină, ple­casem cu ea învățată din România, eram oarecum învățat să învăț. Legătura cu ger­mana s-a creat repede, în mai puțin de trei ani, pe cînd engleza a rămas o limbă stră­i­nă, învățată în școală. A fost pentru mine cumva și o limbă necesară ca să-mi construiesc un nou „acasă”. Ca să mă simt cu adevărat acasă ar fi trebuit la 15 ani să învăț alemana, un dialect al limbii germane, o stîlcitură din Evul Mediu, fiind­că asta vorbesc elvețienii pe stradă. Nu prea iubesc simpla limbă germană. Iar dacă aș fi renunțat la română în favoarea germanei aș fi devenit un semi-mut. Cred că am acea dorință de a supraviețui pe care am dat-o și personajelor mele, doar că germana e limba care m-a format și în care trăiesc. N-aș putea scrie însă în română cît timp trăiesc în Vest, nu ar fi actual, nu ar re­pre­zenta cotidianul meu, chiar dacă con­ți­nu­tul este românesc. Nu e o alegere, ci mai degrabă o necesitate.

Limba în care scrieți încă vă lasă sentimentul că ar fi străină?

Da, îmi lasă sentimentul aces­ta în continuare. Limba mea maternă ră­mî­ne româna. În germană, sînt mult mai conștient cînd vorbesc, o construiesc mult mai lucid. Sună a paradox, pentru că pot crea în germană la un nivel atît de înalt și în același timp sînt precaut cu ea. Cu româ­na e altfel, pot să mă destind, nu e nevoie să mă privesc tot timpul dinafară cînd țin un discurs, se apropie mult mai ușor cuvintele. Pe de altă parte, nu aș putea scrie în română. Sînt două lucruri diferite, litera­tu­ra și modul de a vorbi.

Scriitorul nu propune doar o carte, se propune pe el însuși

Ce ați publicat pînă acum, în Vest, a lăsat vreo amprentă care să se­me­ne a cultură românească?

A lăsat. A apropiat cultura ro­mânească de mulți cititori, într-un cu to­tul alt mod decît al Hertei Müller, într-unul mult mai variat. Dincolo de clișeu, sînt lumi vii, cu binele, răul și umorul lor. Cititorii au aflat de o Românie care e altfel, dincolo de locurile care sînt uneori a­ce­leași, dar nu la un nivel atît de redus și re­ducționist ca cel al doamnei Herta Müller. Sînt unii care au plecat pe urmele cărților mele, care îmi spun că au fost în Româ­nia și au vizitat-o cu romanele în buzunar. Chiar atunci cînd România e dramatică, nu mă uit la ea prin „ochelari roz”, nu fac nimic mai frumos decît este. Doar că mo­dul în care povestesc, în care doresc eu să cred, este unul mai tandru.

Deci sînteți precum o lentilă între cititor și realitate.

Scriitorul este mereu o len­t­i­lă, e o punte, un traducător. E un vizionar, doar că acea viziune pe care el o propune este una subiectivă și aici apare un pericol. Unii oameni pot să te bată pe umăr, să spună „așa este”, iar alții să te urască dacă le oferi o imagine contrară. Cititorul nu are voie să uite că scriitorul nu îi propune doar o carte, se propune pe el însuși.

Spuneați la un moment dat că „pescuiți povești tot din ape ro­m­â­nești”. E din cauză că-n apele de pe teritoriul Germaniei sau al Elveției nu ați reușit să prindeți nimic în năvod?

Nu mi s-au povestit întîmp­lări așa „zemoase” ca „Maseurul Orb”, „Zai­ra” sau „Jacob”, și poate că nici n-am cerut, n-am stat să ascult, fiindcă știu că dacă mi le doresc vin în România. Poate va seca acest izvor și va trebui să-mi dau seama spre ce altceva să merg. Doar că într-un spa­țiu urban, cum se regăsește în Elveția sau Germania, în care funcționează totul la fix, cu un mecanism echilibrat și bine struc­turat, nu mai au loc poezia, dezordinea, ce­le care pot să dezvăluie anumite povești. Iar în preajma cabanelor din Alpi nu e lumea mea, e cea a lui Wilhelm Tell, eroul schi­lle­rian. Probabil mi-aș da seama, dacă m-aș pune să scriu un roman pur elvețian, cît de mult, după treizeci de ani, nu-i înțeleg pe aceștia.

Relativismul nu are voie să funcționeze mereu

Cel de-al cincilea roman pe care l-ați publicat, „Jacob se hotărăște să iubească”, a intrat de curînd și în li­ce­ele elvețiene, regăsindu-se în programa de bacalaureat. Este mai bine pri­mi­tă acolo, în afara granițelor, acea fă­rî­mă de cultură românească decît ar fi fost în România?

Nu cred că se poate spune acest lucru. Românii sînt primii care pot valida cartea. La fiecare lansare au venit citito­rii să stea de vorbă cu mine, din toate orașele importante. Doar că în țară nu am un public atît de numeros, cifrele rămîn mici, iar asta e o realitate. Omul trebuie să vadă dacă întîi cumpără cartofi, lapte, pîi­ne și abia apoi o carte nouă. Punctul comun dintre români și elvețieni e că pot spune „oh, nu știam asta!”, cînd vine vorba de lorenii sau de șvabii care trăiesc în Banat. Iar „Jacob” devine punctul cheie al auten­ticității, iar asta-l transformă într-un ro­man universal. În Oradea se citește în unele licee și la o universitate, la fel cum s-a ci­tit și „Vremea minunilor”. Încetișor, și „Ja­cob” își găsește drumul lui.

Cine se încadrează mai bine în sîmburele de adevăr prin dimensiunile existenței, Jacob cu „c” sau cel cu „k”?

Jakob, tatăl, vine ca și diavo­lul, pe timp de furtună în satul Tomnatic. Vrea să-și ia o femeie, de care auzise că-i bogată. N-are scrupule, dar are adevărul lui, că poate prin forță și viclenie să ia to­tul, chiar dacă-i nefericește pe mulți. E ga­ta să înșface de guler pe toată lumea pentru a supraviețui. E greu, în afara timpurilor, să decizi, să arăți cu degetul spre acei oa­meni, cînd n-ai trăit acele vremuri. Dar, relativismul nu are voie să funcționeze mereu, de aceea încerc să-mi văd protago­niștii în temporalitățile lor.

Nu creionați decît nuanțele de gri, deși există o luptă continuă între „Bine” și „Rău”.

Restul ar fi ideologie. Nuan­țe­le de gri sînt așa cum este viața în sine. Jacob, fiul, are mesajul cel mai pozitiv. E o adiere de vînt în acest roman care e ca o furtună. O adiere călduță și frumoasă, pe cînd toți ceilalți bărbați din familia lui sînt ca un mare uragan, care aduce nenorociri. Desigur, cel mai simpatic ne este el, fiind­că ne putem pune mai ușor în pielea sa. Noi toți sîntem victimele a ceva, a cuiva, oare­cum, sîntem șubrezi, sensibili și trebuie s-avem grijă cum trecem prin viață. Iar cînd Jacob și tatăl său rămîn ultimii din familia lor, fiul devine întemeietorul de „ci­vilizație”. Devine tatăl propriului său ta­tă.

Personajul principal, Jacob, este asemenea dumnevoastră, „un că­lă­tor între lumi”?

Nu. Jacob rămîne fiul timpu­lui lui. El vrea să construiască o casă, să-și recapete dreptul, de aceea se întoarce la tată și pămînt. Nu e un revoluționar, nu vede mai mult de atît. Nu este ca mine, un mare călător.

Mădălina MORARU