Bă, cînd nu mai poți, scutură mîinile!

Acum 11 ani pe vremea aceasta aveam să traversez una dintre cele mai triste Sărbători. Aveam 19 ani și tocmai „petrecusem” primul mare eșec din via­ța mea – picasem examenul la Aca­de­mia de Poliție. Îmi aduc aminte zilele to­ride de vară, tramvaiul 41 (care lea­gă Ghencea de Zona de nord a Bucu­reș­tiului), burdușit de oameni și transpirat pînă la frîne, controalele abuzive și bu­levardul din fața Academiei, care ur­la de lume.

Femei, bărbați, copii, ames­te­cați, unii peste alții, agitați, în freamăt, cî­ini care lătrau, terase pline de pahare goale, mașini urcate pe trotuar, trotua­re topite de căldură. Căldura înghițea to­tul în aburi încinși. Și peste toți, vii­to­rii polițiști în uniformă care așteptau cu ne­răbdare să se deschidă porțile unității și să treacă prima probă de examinare – cea medicală. Îngrămădiți în fața gardului de sîrmă, ca păduchii pe singura bucată us­cată din pijamaua unui pușcariaș din Siberia.

Înăuntru– cearșafuri albe, o sală de sport atît de mică și totuși atît de în­că­pă­toare pentru grupuri de 120 de viitori bărbați. Toți goi. Fără haine. Fără mîn­drie. Cu rușinea în căușul palmelor îm­preunate în fața unor asistente rigide, tinere și nu foarte timide. Genu­fle­xi­uni pînă la epuizare. Tălpi fără platfus. Ter­meni medicali inexplicabili. Și mulți, foar­te mulți obraji înroșiți. Și tinere ado­lescente, devenite într-o jumătate de oră, dintr-o mare eroare medicală, femei.

A doua zi. O altă examinare. Cea fi­zică. În tufele din fața Academiei mi­roa­se a mentol. Nările se desfac de la atî­ta cremă întinsă pe mușchii și fesele vii­to­rilor ofițeri. Bara de tracțiuni pare atît de sus. Antrenorul de sport numără în doi peri mișcările. Suta de metri de viteză pa­re mai lungă. Proba de rezistență nu se mai termină. Mi-a spus taică-miu – Băi, cînd nu mai poți, scutură mîinile. Timp de un an de zile le-am scuturat și am în­ghițit sudoarea uneori iute, alteori să­ra­tă. În zadar. Un gras de 140 de kg a scos un timp mai bun la alergare decît mine. În timp ce făceam ultima turnan­tă, taică-su aștepta în față cu cheile unui Cielo Daewoo nou nouț. Maică-mea ci­tea acatiste. Pe tata îl auzeam urlînd – Mîinile, băăăăă! Scutură mîinile!

Gramatica apoi a trecut ușor. Fran­ceza la fel. Istoria mi-a pus capac, a zis proful la care făcusem meditații. Mul­te note de subsol și un amestec de ghini­on asezonat cu neșansă. Combinația fa­ta­lă. Am fost primul de sub linie, la o concu­rență de 15.5 pe loc. Nu știu nici acum de unde vine procentul acela de 0.5. Dar știu că mai trebuia să răspund corect la doar trei întrebări ca să am acum mă­car două stele pe umăr. Nu a fost să fie. În drum spre casă am jurat să învăț mai mult și mai bine și anul următor să mă „în­rolez”. Ghinion. Am fost al pa­tru­lea sub linie.

Dar am continuat să-mi scutur mîi­nile. O fac și acum. Poate mai des ca ni­ciodată. Pentru că simt că cei 11 ani s-au scurs. Eu fac în continuare tracțiuni la bară. Proful de sport numără în reluare mișcările mele. Și grasul e tot în față, cu tac’su care rînjește tîmp. Mama citește aca­tiste. Tata urla să-mi scutur mîi­ni­le. „Hai că poți! Trebuie să poți!”

Andrei CIURCANU